Între două lumi: Povestea unei mame plecate la muncă în străinătate

— Nu vreau să mai aud de tine! Ai ales banii, nu pe mine!
Cuvintele fiicei mele, Irina, încă îmi răsună în minte, ca un ecou dureros care nu se stinge niciodată. Avea 32 de ani când mi le-a spus, dar parcă tot copilul acela de 12 ani era, cu ochii plini de lacrimi și furie, atunci când am plecat. Mă uit la poza ei de pe noptieră și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că niciodată nu voi ști răspunsul.

Totul a început într-o seară rece de noiembrie, într-un apartament mic din Drumul Taberei. Irina era la biroul ei, încercând să-și facă temele la matematică. Eu stăteam cu capul în mâini, încercând să-mi dau seama cum o să plătesc întreținerea pe luna viitoare. Fostul meu soț, Viorel, nu mai dăduse niciun semn de luni de zile. De când divorțasem, totul căzuse pe umerii mei. Salariul meu de vânzătoare abia ne ajungea pentru mâncare și facturi. Într-o zi, administratorul blocului a venit la ușă:

— Doamnă Popescu, dacă nu plătiți restanța până la sfârșitul lunii, riscăm să vă debranșăm căldura.

M-am simțit mică, neputincioasă. Nu voiam ca Irina să crească fără căldură sau cu frigul în oase. A doua zi, la serviciu, colega mea Mariana mi-a spus că sora ei tocmai plecase la muncă în Italia și că acolo se câștigă mult mai bine.

— E greu la început, dar după câteva luni îți poți aduce copilul lângă tine sau măcar îi poți trimite bani să nu-i lipsească nimic.

Am stat nopți întregi gândindu-mă. Irina avea nevoie de haine, de rechizite, de o copilărie normală. Dar avea nevoie și de mine. Într-o seară, am încercat să-i explic:

— Mami trebuie să plece o vreme să muncească în Italia. O să-ți trimit bani și o să vorbim la telefon în fiecare zi.

Ochii ei mari s-au umplut de lacrimi.

— Nu vreau bani! Vreau să fii aici!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar nu vedeam altă cale. Am lăsat-o cu mama mea, bunica ei, promițându-i că mă voi întoarce cât mai repede.

Anii au trecut greu. În Italia am lucrat ca menajeră la o familie din Napoli. Primele luni au fost un coșmar: nu știam limba, mi-era dor de Irina și plângeam nopțile în pernă. Trimiteam bani acasă lunar și îi cumpăram tot ce avea nevoie: haine frumoase, telefon mobil, chiar și o bicicletă nouă. Dar nimic nu putea umple golul lăsat de absența mea.

Vorbeam la telefon cât puteam de des.

— Cum a fost la școală?
— Bine…
— Ai mâncat?
— Da…

Răspunsurile ei erau tot mai scurte. Simțeam cum se depărtează de mine cu fiecare an care trecea. Când am venit acasă prima dată după doi ani, Irina era deja adolescentă. Nu m-a îmbrățișat. S-a uitat la mine ca la o străină.

— De ce ai venit? Nu mai avem nevoie de tine.

M-a durut mai tare decât orice altceva. Mama încerca să mă liniștească:

— Las-o, mamă, e vârsta grea… O să-i treacă.

Dar nu i-a trecut niciodată. Am continuat să muncesc în Italia încă zece ani. Am reușit să plătesc datoriile, să-i cumpăr Irinei un apartament mic când a intrat la facultate. Dar relația noastră era tot mai rece.

Când s-a căsătorit cu Mihai, nici nu m-a invitat la nuntă. Am aflat de la o vecină că are un băiețel acum, pe care nu l-am văzut niciodată. Îi trimit mesaje de ziua ei sau de Crăciun, dar rar primesc răspunsuri. Uneori mă sună doar ca să-mi reproșeze:

— Tu ai ales să pleci! Eu am crescut fără mamă!

Am încercat să-i explic de atâtea ori…

— Irina, am făcut tot ce am putut pentru tine! Dacă rămâneam aici, poate ajungeam pe stradă…
— Mai bine eram pe stradă cu tine decât singură într-o casă mare!

Nu știu dacă are dreptate sau nu. Poate că am greșit. Poate că orice aș fi făcut ar fi fost greșit.

Acum stau singură într-un apartament mic din București și mă uit la pozele cu Irina și nepotul meu pe Facebook. Mă gândesc dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut tot ce era mai important pentru mine.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată? Sau prețul plătit pentru un trai mai bun e mereu prea mare?