Îngerul Căzut: Povestea Arianei și Adevărul Despre Tatăl Ei

— Ariana, nu uita să-ți iei umbrela, se anunță ploaie!
Vocea mamei răsuna încă în mintea mea, deși ușa apartamentului meu nou se închisese deja în urma ei. Mă mutasem de o săptămână și încă nu mă obișnuisem cu liniștea asta ciudată, cu lipsa pașilor ei grăbiți prin casă sau a ceaiului lăsat pe masă dimineața. Aveam 25 de ani și, pentru prima dată, simțeam că respir cu adevărat.

Dar liniștea asta avea să fie spulberată într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Tocmai mă întorsesem de la muncă, udă leoarcă, când am auzit bătăi insistente în ușă. Am deschis fără să mă gândesc prea mult. În fața mea stătea un bărbat trecut de 50 de ani, cu ochii verzi, obosiți, și o geacă veche de piele. Mirosea a tutun și ploaie.

— Ariana? a întrebat el, cu o voce răgușită.

Am dat din cap, nedumerită.

— Eu sunt Victor… tatăl tău.

Totul s-a oprit în mine. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și mâinile mi se răcesc. Tatăl meu? Dar el era un înger! Așa mi-a spus mama toată viața: „Tatăl tău e un înger, Ariana. Nu mai e printre noi.”

— Nu… nu se poate… am bâiguit.

Victor a oftat și a privit în jos.

— Știu că nu e ușor. Dar am venit să-ți spun adevărul. Pot să intru?

Am ezitat o clipă, apoi i-am făcut semn să intre. S-a așezat stingher pe marginea canapelei, privind în jur ca și cum ar fi căutat ceva familiar.

— Mama mi-a spus că ai murit, am izbucnit eu. De ce ai apărut acum?

A zâmbit trist.

— N-am murit, Ariana. Am fost… plecat. Și nu pentru că am vrut.

A început să-mi povestească despre anii petrecuți la pușcărie pentru o faptă pe care susținea că n-a comis-o. Despre cum mama mea, Elena, a decis să rupă orice legătură cu el și să-mi spună că a murit, ca să mă protejeze de rușine și întrebări. Despre cum s-a întors în oraș după eliberare și a încercat să-și refacă viața, dar nu a avut curajul să mă caute până acum.

— De ce acum? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că nu mai pot trăi cu minciuna asta. Pentru că vreau să te cunosc. Să-ți spun eu povestea mea, nu doar versiunea mamei tale.

M-am ridicat brusc.

— Și crezi că pot să uit tot ce mi-a spus mama? Că pot să trec peste faptul că ai lipsit toată viața mea?

Victor a dat din cap încet.

— Nu vreau să uiți nimic. Vreau doar să știi adevărul.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mama mă suna zilnic, dar nu-i răspundeam. Îmi era teamă că dacă îi aud vocea, n-o să mai pot fi furioasă pe ea. În același timp, simțeam o curiozitate dureroasă față de Victor. Cine era omul ăsta care-mi semăna atât de mult la ochi? Ce fel de tată ar fi putut fi dacă ar fi avut șansa?

Într-o seară, am decis să merg la mama. Am găsit-o în bucătărie, frământând aluatul pentru cozonac — ritualul ei de fiecare dată când era neliniștită.

— De ce mi-ai spus că tata e mort? am întrebat direct.

A lăsat mâinile în jos și m-a privit lung.

— Pentru că am vrut să te protejez, Ariana. Pentru că lumea e crudă cu copiii celor care ajung la pușcărie. Pentru că mi-era frică să nu suferi mai mult decât era nevoie.

— Dar ai mințit! Ai ales pentru mine! Nu m-ai lăsat niciodată să decid singură!

Mama a început să plângă încet.

— Poate am greșit… Dar am făcut tot ce-am crezut că e mai bine pentru tine.

Am plecat fără să mai spun nimic. În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele din copilărie când m-am simțit diferită, când am simțit lipsa unui tată la serbări sau la zilele mele de naștere. La toate întrebările fără răspuns pe care le-am îngropat adânc în mine.

În următoarele săptămâni, am început să-l văd pe Victor din ce în ce mai des. Mi-a povestit despre copilăria lui la țară, despre cum s-a îndrăgostit de mama la balul satului, despre greșelile făcute și despre anii pierduți între ziduri reci. L-am ascultat cu inima strânsă și cu furie mocnită — dar și cu o curiozitate care creștea pe zi ce trecea.

Într-o zi, l-am întrebat:

— Dacă ai fi putut da timpul înapoi, ai fi făcut altfel?

A zâmbit amar:

— N-aș fi lăsat niciodată frica să mă oprească din a lupta pentru tine.

Încet-încet, am început să-l iert. Nu pentru el — ci pentru mine. Pentru copilul din mine care avea nevoie de răspunsuri și de pace.

Mama însă nu putea accepta apropierea noastră. Îmi trimitea mesaje lungi în care mă implora să nu mă las „păcălită” de Victor. Îmi spunea că oamenii nu se schimbă și că trecutul nu poate fi șters cu câteva povești lacrimogene.

Într-o seară, le-am adus pe amândoi la mine acasă. S-au privit ca doi străini care împart aceeași rană veche.

— Elena, vreau doar să vorbim ca niște oameni mari, a spus Victor calm.

Mama a oftat adânc.

— N-ai idee cât am suferit… cât m-am temut pentru Ariana…

— Știu. Dar ea are dreptul la adevăr.

Am stat între ei ca o punte fragilă între două lumi care nu se mai pot întâlni niciodată pe deplin. Am plâns toți trei — fiecare pentru altceva: pentru anii pierduți, pentru minciuni, pentru speranțe frânte.

Acum, după luni de zile în care am încercat să reconstruiesc ceva din ruinele trecutului meu, încă nu știu dacă pot ierta complet. Dar știu că adevărul doare mai puțin decât minciuna prelungită la nesfârșit.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți construite pe jumătăți de adevăr? Și oare cât curaj ne trebuie ca să ne privim părinții — și pe noi înșine — așa cum suntem cu adevărat?