Crăciunul care ne-a despărțit: Povestea unei mame vitregi în România

— De ce ai făcut asta, Irina? De ce lui Vlad i-ai luat telefon și mie doar o carte?
Vocea Anei răsuna în sufrageria luminată de beculețele bradului. Mâinile îi tremurau pe coperta lucioasă a romanului pe care i-l dădusem. Vlad, fiul meu, stătea cu ochii în telefonul nou, ignorând privirile tăioase ale surorii sale vitrege.
M-am simțit ca și cum aș fi fost prinsă la mijloc într-un proces public, cu Ana judecător și Vlad martor tăcut. Soțul meu, Sorin, se uita la mine peste masa cu sarmale, încercând să-și ascundă dezamăgirea.
— Ana, nu e vorba de valoare… am ales ceva ce știam că îți place, am văzut că ai pus cartea asta pe listă…
— Da, dar Vlad a primit ceva de zece ori mai scump!
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când diferențele dintre copiii noștri ieșeau la iveală, dar niciodată nu fusese atât de dureros.

Înainte să mă căsătoresc cu Sorin, eram doar eu și Vlad. Ne descurcam greu după divorțul meu cu Radu, tatăl lui Vlad, dar ne aveam unul pe altul. Când l-am cunoscut pe Sorin, am crezut că vom fi o familie completă. Dar Ana nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. Avea doar 10 ani când am intrat în viața ei și a refuzat mereu să-mi spună „mamă”.

Crăciunul acesta voiam să fie altfel. Am pus bani deoparte luni întregi pentru telefonul lui Vlad — era singurul lucru pe care și-l dorea cu adevărat. Pentru Ana am ales o carte rară, ediție limitată, despre care vorbise cu pasiune la începutul toamnei. Am crezut că va fi încântată.

Dar reacția ei a fost ca un duș rece. S-a ridicat de la masă și a trântit ușa camerei ei. Sorin m-a privit lung.
— Trebuia să te consulți cu mine înainte să cumperi cadourile… Știi cât de sensibilă e Ana la comparații.
— Am vrut doar să fie fericiți amândoi… Nu mi-am dat seama…

În seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am simțit vinovată pentru că nu reușeam să fiu mama de care Ana avea nevoie. Pe Instagram postasem poza cu bradul și cadourile — voiam să arăt lumii cât de frumoasă era familia noastră „recompusă”. Dar comentariile au început să curgă: „Cum poți să faci diferențe între copii?”, „Ana va suferi toată viața”, „Ești o mamă vitregă tipică”.

Am vrut să răspund tuturor, să le spun cât de greu e să împaci două lumi care nu se vor întâlni niciodată complet. Dar cine ar fi ascultat? Cine ar fi înțeles că uneori faci tot ce poți și tot nu e destul?

A doua zi dimineață am bătut la ușa Anei.
— Pot să intru?
Nu mi-a răspuns, dar am deschis încet. Stătea pe pat, cu ochii roșii de plâns.
— Ana… îmi pare rău dacă te-am rănit. N-am vrut niciodată să simți că nu contezi la fel de mult ca Vlad.
— Nu înțelegi… Nu vreau cadouri scumpe. Vreau doar să nu mă simt mereu „cealaltă”.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să încerc să fim mai aproape… Poate putem face ceva împreună doar noi două? Să găsim ceva ce ne place amândurora?
Ana a dat din cap încet, fără să mă privească.

Seara aceea a trecut greu. Sorin a încercat să destindă atmosfera, dar tensiunea plutea între noi ca un nor greu. Vlad s-a retras în camera lui, iar eu am rămas singură în bucătărie, privind la farfuriile nespălate.

În zilele următoare, mesajele de pe Instagram au continuat să mă bântuie. Oamenii judecau fără să știe cât de greu e să fii mamă vitregă în România, unde lumea încă vede familia mixtă ca pe o anomalie. Prietenele mele îmi spuneau să nu pun la suflet, dar fiecare comentariu mă durea ca o rană veche.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem fundamental: poate că încercasem prea mult să compensez lipsurile din trecutul lui Vlad și am uitat că Ana avea nevoie de altceva — nu de lucruri materiale, ci de sentimentul că aparține.

Într-o seară, Ana a venit la mine în bucătărie.
— Irina… putem merge împreună la librărie weekendul viitor?
Am simțit cum mi se ridică un nod în gât.
— Sigur că da! Oricând vrei tu.
A zâmbit timid și pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

Dar rana rămâne acolo — între mine și Ana, între mine și lumea care judecă fără să știe povestea din spatele unei poze perfecte pe Instagram.

Mă întreb uneori: oare există vreo cale prin care o familie recompusă poate deveni cu adevărat „întreagă”? Sau suntem condamnați mereu la comparații și neînțelegeri? Voi ce credeți?