„Nu ești singură, Irina!” — Povestea unei mame care a învățat să spună „Ajută-mă”

— Irina, iar plânge copilul! Nu poți să faci nimic să-l liniștești? vocea lui Radu răsună din dormitor, tăioasă, în timp ce Vlad, băiețelul nostru de două luni, urlă din toți rărunchii în pătuțul lui. Mă simt ca o frunză bătută de vânt: obosită, vinovată, singură. Mă uit la ceas — 3:17 dimineața. Îmi vine să plâng și eu, dar nu-mi permit. Trebuie să fiu puternică. Pentru Vlad. Pentru Radu. Pentru toată lumea.

Înainte să nasc, credeam că maternitatea e ca-n reclamele la scutece: zâmbete, miros de lapte cald și îmbrățișări. Realitatea m-a lovit ca un tren. Vlad plânge mult, nu doarme decât în reprize scurte, iar eu mă simt ca o umbră. Radu s-a întors la muncă la două săptămâni după naștere și de atunci pare tot mai absent. Când ajunge acasă, vrea liniște, mâncare caldă și un copil care să nu țipe. Eu? Eu nu mai știu cine sunt.

— Mamă, nu mai pot! îi spun într-o zi la telefon, cu vocea sugrumată de lacrimi. — Nu dorm de nopți întregi, Radu mă ceartă că nu fac destul… Poți să vii să mă ajuți?

Mama sosește cu primul tren din Buzău. Îmi gătește ciorbă de perișoare, spală rufe, îl plimbă pe Vlad prin casă ca să pot dormi două ore legate. Pentru prima dată după mult timp, simt că respir. Dar când Radu vine acasă și o găsește pe mama în bucătărie, se încruntă:

— Ce-i asta? Nu suntem copii mici să avem nevoie de mămica ta pe capul nostru!

Încerc să-i explic că nu mai pot singură, dar el ridică din umeri:

— Toate femeile nasc copii și nu se plâng atâta! Uite la maică-mea: a crescut trei fără să ceară ajutor.

Mă simt mică și neputincioasă. În seara aceea, îi scriu Mariei, prietena mea din liceu:

„Nu mai pot. Radu zice că exagerez. Poate chiar așa e… Poate sunt eu prea slabă.”

Maria îmi răspunde aproape instant:

„Irina, nu e vina ta! E normal să ai nevoie de ajutor. Nu te lăsa făcută să crezi că trebuie să fii robot.”

Cuvintele ei mă fac să plâng și mai tare. În România, dacă ceri ajutor ca mamă, ești slabă sau leneșă. Dacă te plângi că e greu, ți se spune „ai vrut copil”. Dar nimeni nu vorbește despre nopțile nedormite, despre depresia care te pândește după colț sau despre cât de greu e să te regăsești când toată lumea așteaptă să fii perfectă.

Într-o zi, după o ceartă cu Radu — el voia să mergem la părinții lui la țară, eu abia mă țineam pe picioare — am izbucnit:

— De ce nu poți tu să-l ții pe Vlad măcar o oră? De ce trebuie mereu să vină mama sau să mă descurc singură?

Radu s-a uitat la mine ca la o străină:

— Eu muncesc toată ziua! Tu stai acasă! Ce mare lucru faci?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu eram doar obosită — eram invizibilă. Am început să mă întreb dacă nu cumva Maria are dreptate: poate nu e vina mea.

Mama a încercat să-l facă pe Radu să înțeleagă:

— Radu, și tu ești tată! Copilul are nevoie și de tine.

El a ridicat din umeri:

— Eu n-am crescut cu taică-miu schimbând scutece.

Într-o seară, după ce Vlad adormise greu, am ieșit pe balcon cu Maria la telefon.

— Irina, ascultă-mă: dacă nu ceri ajutor acum, o să te pierzi pe tine. Nu ești doar mamă sau soție — ești om! Ai dreptul la odihnă, la sprijin.

Am început să caut pe internet grupuri de sprijin pentru mame. Am descoperit sute de femei ca mine: obosite, neînțelese, judecate. Unele povesteau cum partenerii lor refuzau orice implicare; altele cum rudele le spuneau că „așa e la început”. Am început să scriu și eu acolo. Să spun cât de greu mi-e. Să primesc mesaje de încurajare.

Într-o zi, Maria a venit la mine cu o pungă de gogoși calde.

— Hai afară! Las-o pe mama cu Vlad douăzeci de minute.

Am stat pe bancă în fața blocului și am râs pentru prima dată după mult timp.

— Știi ce cred? mi-a spus Maria. Cea mai mare minciună e că trebuie să le faci pe toate singură. Dacă Radu nu vrea să fie tată cu adevărat, nu e vina ta.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se ridică o piatră de pe suflet.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să vorbesc mai deschis cu mama despre ce simt. Să-i spun lui Radu când am nevoie de ajutor — chiar dacă uneori reacția lui era tot rece sau defensivă.

Au trecut luni până când Vlad a început să doarmă mai bine și eu am început să mă simt din nou om. Relația cu Radu s-a schimbat — uneori în bine, alteori în rău. Dar eu am învățat ceva esențial: nu trebuie să port singură greutatea maternității doar pentru că „așa se face”.

Acum mă uit la Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi ne rușinăm să cerem ajutor? Și oare cât ar fi lumea mai bună dacă am recunoaște că uneori avem nevoie unii de alții?