„De ce nu gătești ca soția lui Radu?” – Povestea unei cine de familie care a schimbat totul
— Iar ai făcut supă de pui? Nu poți să gătești și tu ceva mai interesant, ca Irina? Soția lui Radu face în fiecare zi altceva, nu se plânge niciodată că nu are timp.
Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la Mihai ca și cum l-aș fi văzut pentru prima dată. Fetița noastră, Mara, se juca cu o bucată de pâine, iar băiatul cel mic, Vlad, bătea cu lingurița în masă. În bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu gresia veche și mobila scorojită, cu greu încăpeam toți patru la masă. Dar replica lui Mihai a umplut camera mai mult decât orice abur de supă.
— Mihai, dacă vrei să mănânci ca la restaurant, du-te la Irina! am izbucnit, fără să-mi pot stăpâni vocea tremurândă.
El a oftat, s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Mara s-a uitat speriată la mine.
— Mami, tati e supărat?
— Nu-i nimic, iubita mea. Doar… oamenii mari mai au și zile proaste.
Dar adevărul era că nu era doar o zi proastă. Era o poveste veche, care mocnea de ani buni. De când Mara s-a născut prematur și am stat cu ea luni întregi prin spitale, am învățat să mă bucur de lucruri simple: o supă caldă, un zâmbet, o zi fără febră. Dar Mihai… el nu vedea asta. Pentru el, mesele erau un concurs tăcut cu prietenii lui: cine are soția mai pricepută, cine gătește mai sofisticat.
În fiecare duminică, când mergeam la Radu și Irina acasă, masa era plină: sarmale, friptură de rață cu portocale, prăjituri făcute în casă. Irina lucra la bancă, dar spunea mereu că gătitul o relaxează. Eu veneam obosită de la școală – sunt profesoară de română la un liceu din cartier – și abia aveam timp să-mi corectez teancul de lucrări.
În acea seară, după ce copiii au adormit, Mihai s-a întors în bucătărie. S-a așezat pe scaun și a privit în gol.
— Nu vreau să te superi… Dar chiar nu înțeleg de ce nu poți găti și tu ceva mai special. Toate colegele mele spun că soțiile lor fac tot felul de bunătăți.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun că nu sunt ca Irina sau ca soțiile colegilor lui. Că eu alerg între școală, copii bolnavi și facturi neplătite. Că uneori mă simt invizibilă în propria casă.
— Mihai, tu știi cât costă ingredientele pentru toate „bunătățile” astea? Știi cât timp îmi ia să corectez 120 de teze? Sau să stau cu Mara la recuperare? Tu vii acasă și te așezi la masă. Eu alerg între toate astea și încerc să nu mă prăbușesc.
El a dat din umeri.
— Toată lumea are probleme…
— Da? Atunci du-te și întreab-o pe Irina dacă ar vrea să schimbe viața cu a mea!
A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Am privit-o pe Mara dormind cu pumnul strâns pe jucăria ei preferată. M-am gândit la toate nopțile nedormite din spital, la frica aceea care nu trece niciodată când ai un copil fragil. Am făcut cafeaua și am început să plâng încet, să nu mă audă nimeni.
La școală, colega mea Lidia m-a văzut abătută.
— Ce-ai pățit?
— Nimic… Mihai iar m-a comparat cu Irina. Cică nu gătesc destul de variat.
Lidia a râs amar.
— Și al meu face la fel. Dar știi ce? Niciuna dintre noi nu e mai puțin femeie pentru că nu facem mousse de ciocolată sau paste cu fructe de mare. Noi ținem casele astea pe picioare!
Vorbele ei mi-au dat curaj. Seara am ajuns acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Mihai.
— Uite care e treaba: dacă vrei diversitate la masă, hai să gătim împreună în weekend. Sau poți să gătești tu uneori. Eu nu mai pot singură.
Mihai s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată părea că mă ascultă cu adevărat.
— Nu m-am gândit niciodată că e atât de greu pentru tine…
— Pentru că n-ai întrebat niciodată!
A doua sâmbătă am gătit împreună. A fost haos: făină pe jos, Mara râzând cu gura plină de aluat crud, Vlad plângând că vrea lapte. Dar am râs și noi. Mihai a ars friptura și a zis că e „caramelizată”.
Nu știu dacă lucrurile se vor schimba peste noapte. Dar știu că nu mai vreau să fiu comparată cu nimeni. Fiecare familie are povestea ei, greutățile ei nevăzute.
Mă întreb: câte femei trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim „ca altele”? Poate e timpul să ne spunem povestea și să cerem ajutorul pe care îl merităm.