„Mama, am nevoie de bani!” – Povestea unei alegeri grele între dragostea de mamă și teama de viitor

— Mama, te rog, nu mai am pe cine să rog! Am nevoie de bani, altfel nu mă descurc!
Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria noastră mare, cu pereții încărcați de amintiri și cu miros de cafea proaspătă. Stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, privindu-mă cu ochii aceia mari, pe care i-a avut mereu când era copil și venea să-mi spună că a spart o vază. Doar că acum nu era vorba de o vază, ci de viața lui de adult, de problemele lui care păreau să nu se mai termine.

Ion, soțul meu, stătea pe fotoliu și se uita la televizor, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. Pisica noastră, Mimi, torcea liniștită pe pervaz, complet străină de furtuna care se abătea asupra noastră.

— Vlad, nu putem… Nu mai suntem tineri. Știi că peste doi ani ieșim la pensie. Trebuie să ne gândim și la noi, am spus încet, cu vocea tremurândă.

Vlad a oftat adânc și s-a lăsat pe canapea. M-am uitat la el: barba neîngrijită, cearcănele adânci. Nu mai era băiatul acela vesel care pleca la facultate cu speranță. Era un bărbat obosit, prins într-o viață care nu i-a ieșit cum a visat.

— Mamă, nu vreau mult. Doar să mă ajutați să plătesc chiria luna asta. Mi-au tăiat orele la muncă și nu știu ce să fac…

Ion a oftat și el:

— Vlad, ți-am mai dat bani anul trecut. Și atunci ai zis că e ultima dată.

— Știu… Dar nu mă descurc! Toți prietenii mei au plecat din țară sau stau cu părinții. Eu n-am unde să mă duc…

M-am ridicat și m-am dus la fereastră. Priveam blocurile gri din cartierul nostru din București. M-am gândit la anii când eram tineri, când ne certam cu Ion pentru orice fleac: cine spală vasele, cine duce gunoiul. Am vrut să divorțăm când Vlad era mic. Dar n-am făcut-o. Am rămas împreună pentru el. Am tras amândoi pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie.

Acum, când în sfârșit simțeam că putem respira, că putem merge la teatru sau la munte fără griji, Vlad venea iar cu problemele lui. Și mă durea să-l văd așa. Dar mă durea și gândul că poate la bătrânețe vom ajunge să cerșim ajutorul altora.

— Vlad, nu e vorba că nu vrem să te ajutăm… Dar trebuie să înțelegi că și noi avem limitele noastre. Nu știm cât va fi pensia. Prețurile cresc…

El s-a ridicat brusc:

— Deci asta e? Mă lăsați baltă? După tot ce ați făcut pentru mine până acum?

Am simțit cum mi se strânge inima. Ion s-a ridicat și el:

— Nu te lăsăm baltă! Dar trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta! Ai 34 de ani, Vlad! Nu putem fi mereu plasa ta de siguranță!

Vlad a izbucnit:

— Și ce vreți să fac? Să dorm pe stradă? Să mă întorc acasă ca un ratat?

Am vrut să-l iau în brațe, dar m-am oprit. Nu știam dacă îl ajut sau îl rănesc mai tare.

— Poate ar trebui să te gândești să-ți cauți ceva stabil… Poate chiar aici, acasă, până te pui pe picioare…

A râs amar:

— Să mă întorc la 34 de ani în camera copilăriei mele? Să mă vadă toți vecinii? Mai bine plec din țară!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas cu Ion privind unul la altul. Mimi s-a trezit speriată și a fugit sub masă.

— Maria… am făcut bine? m-a întrebat Ion încet.

Nu știam ce să-i răspund. M-am simțit vinovată și ușurată în același timp. Oare eram o mamă rea? Sau doar o femeie obosită care vrea puțină liniște după o viață de muncă?

Seara am primit un mesaj de la Vlad: „Nu vă faceți griji. Mă descurc eu.” Dar știam că nu e bine.

N-am dormit toată noaptea. M-am gândit la toate mamele din blocul nostru care își ajutau copiii până la adânci bătrâneți. La colegele mele care își vindeau aurul ca să-și țină fiii în facultate sau le plăteau ratele la bancă.

Dar m-am gândit și la noi: la Ion care are probleme cu inima, la mine care abia mai pot urca scările fără să gâfâi. La pensia care va fi mică și la prețurile care cresc mereu.

A doua zi dimineață am găsit pe masă poza lui Vlad de la absolvire. Zâmbea larg, cu ochii plini de speranță. Am început să plâng încet, ca să nu-l trezesc pe Ion.

Poate că am greșit. Poate că am făcut bine. Nu știu…

Dar oare cât timp putem fi părinți-salvatori? Când vine momentul să ne gândim și la noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?