„Am dat totul pentru copiii mei, dar bătrânețea m-a găsit singură și uitată”

— Mamă, nu mai insista, nu pot să-ți trimit bani luna asta! Am și eu ratele mele, copiii au nevoie de haine noi, iar la serviciu nu mi-au mărit salariul de ani de zile.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece prin telefon. Mă uit la peretele scorojit din bucătărie și strâng receptorul cu mâna tremurândă. Nu știu ce să-i răspund. În colțul ochiului mi se adună o lacrimă pe care o șterg repede, să nu mă vadă nimeni, deși în casa asta nu mai e nimeni de mult timp.

Mă numesc Elena și am 68 de ani. Am crescut doi copii: Ioana și Radu. Am muncit o viață întreagă ca asistentă medicală la spitalul din orașul nostru mic din Moldova. Soțul meu, Gheorghe, a fost profesor de matematică. Ne-am străduit să le oferim copiilor tot ce am putut: educație bună, haine curate, mâncare caldă, excursii la munte vara și la bunici iarna. Când au crescut, i-am ajutat să-și cumpere apartamente în București. Am vândut casa bătrânească și am rămas într-un apartament mic, la marginea orașului.

După ce Gheorghe s-a stins acum șapte ani, casa s-a golit de râsete. Am crezut că măcar copiii vor veni des pe la mine. Dar viața lor a devenit tot mai agitată. Ioana are doi copii mici și un soț mereu plecat cu serviciul. Radu lucrează în IT și abia dacă îmi răspunde la mesaje.

— Mamă, nu pot veni nici weekendul ăsta. Am deadline-uri la muncă. Poate luna viitoare…

Așa sună mereu răspunsurile lor. Îmi spun că sunt ocupați, că viața e grea la oraș. Dar eu știu că nu e doar asta. Poate i-am sufocat prea mult când erau mici? Poate am greșit undeva?

Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și facturi. Prețurile cresc în fiecare lună. Uneori mă duc la piață aproape de închidere, când vânzătorii lasă legumele mai ieftin. Alteori mă gândesc să vând verigheta lui Gheorghe, dar nu pot. E tot ce mi-a rămas de la el.

Într-o zi, vecina mea, tanti Maria, mă găsește plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Eleno? De ce plângi?

Îi povestesc totul printre sughițuri: despre lipsuri, despre copii care nu mă mai caută, despre singurătate.

— Să știi că nu ești singura. Și pe mine m-au uitat copiii mei în Italia. Așa e lumea acum… Dar hai la biserică duminica! Mai stăm de vorbă cu alte femei ca noi.

Merg cu ea la biserică. Mă simt mai bine printre oameni care mă ascultă fără să mă judece. Dar când ajung acasă, liniștea apasă din nou pe umeri ca o povară.

Într-o seară friguroasă de februarie, rămân fără curent electric. Factura era prea mare și n-am putut s-o plătesc la timp. Stau pe întuneric, cu o lumânare aprinsă pe masă. Îmi amintesc serile când copiii erau mici și citeam povești la lumina veiozei.

A doua zi încerc să-l sun pe Radu.

— Mamă, nu pot să te ajut acum! Am niște probleme cu banca… O să rezolv eu ceva, dar nu mă mai presa!

Închid telefonul și simt cum mi se rupe sufletul. Merg la primărie să cer ajutor social. Mă simt umilită când completez formularele și stau la coadă cu alți bătrâni necunoscuți.

— Doamnă Elena, vă putem da un ajutor de urgență pentru o lună. Dar trebuie să reveniți luna viitoare cu alte acte…

Merg acasă cu câteva bancnote mototolite în buzunar și cu sufletul greu.

Într-o zi primesc vizita neașteptată a Ioanei. Intră grăbită pe ușă, cu telefonul lipit de ureche.

— Mamă, am venit doar să iau niște acte pentru copii. Nu stau mult…

Îmi sare inima de bucurie că o văd, dar ea nici nu se uită la mine. Caută prin sertare nervoasă.

— Mamă, unde ai pus certificatul meu de naștere?

— E în dulapul din dormitor, dragă…

O urmăresc cu privirea cum răscolește prin lucruri fără să mă bage în seamă.

— Ioana… ai mâncat ceva azi? Să-ți fac o cafea?

— Nu am timp! Trebuie să ajung la grădiniță după copii.

Înainte să plece, îi întind un borcan cu dulceață făcut de mine.

— Ia-l pentru copii…

Îl ia fără să spună nimic și pleacă trântind ușa.

Rămân singură în holul gol și simt că inima mi se strânge ca un pumn.

În zilele următoare mă gândesc tot mai des la Gheorghe. Îi vorbesc în gând:

— Unde am greșit? De ce copiii noștri nu ne mai iubesc?

Trec lunile una după alta. Merg la biserică duminica și mai schimb o vorbă cu vecinele. Uneori primesc pachete cu alimente de la asociația caritabilă din oraș. Alteori mă gândesc să plec din țară la Radu sau Ioana, dar știu că nu m-ar primi cu adevărat.

Într-o zi primesc o scrisoare de la Radu:

„Mamă, îmi pare rău că nu pot veni prea des pe la tine. Viața e complicată aici… Sper că ești bine.”

Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi e dor de tine”.

Merg din nou la primărie să cer ajutor social. O tânără funcționară mă privește cu milă.

— Aveți copii? De ce nu vă ajută?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovată că am ajuns aici.

Seara mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Dacă dragostea de mamă mai valorează ceva în lumea asta grăbită și rece.

Poate că am dat prea mult fără să cer nimic în schimb? Poate că am uitat să trăiesc și pentru mine?

Voi ce credeți? Merită oare să te sacrifici complet pentru copii sau ar trebui să ne gândim mai mult și la noi?