Soțul meu, zgârcitul: Între visul de libertate și realitatea unei căsnicii sufocante

— Mirela, iar ai cumpărat cafea de la magazinul scump? Nu ți-am spus să iei doar la ofertă? Glasul lui Radu răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să ascund punga cu cafea în dulap. Îmi simt obrajii arzând de rușine, deși nu am făcut nimic greșit. În fiecare dimineață, mă trezesc cu inima strânsă, știind că orice gest banal poate declanșa o nouă discuție despre bani.

Radu nu e un bărbat rău în sensul clasic. Nu ridică vocea decât rar, nu bea, nu mă înșală. E mereu îmbrăcat impecabil, cu cămașa călcată la dungă și pantofii lustruiți. La serviciu e respectat, iar prietenii îl consideră un model de succes. Dar acasă, fiecare cheltuială e analizată la sânge. Dacă aș putea să vă arăt carnetul nostru de cheltuieli, ați vedea cum fiecare leu e notat cu grijă, fiecare bon păstrat într-o cutie specială.

— Nu înțelegi că trebuie să fim chibzuiți? îmi spune el adesea. — Nu trăim pe roze! Dar eu știu că avem bani. Nu suntem bogați, dar nici săraci. Salariile noastre sunt decente, iar el are mereu grijă să pună deoparte pentru „zile negre”.

La începutul căsniciei noastre, am crezut că e doar o perioadă. Că va trece. Că poate e stresat de la serviciu sau vrea să ne asigure un viitor mai bun. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. Ba chiar a devenit mai rău.

Îmi amintesc prima ceartă serioasă: voiam să cumpăr o rochie pentru botezul nepoatei mele. O rochie simplă, nimic extravagant. — De ce ai nevoie de ceva nou? mă întrebase el cu sprâncenele ridicate. — Ai deja destule haine! Am renunțat atunci, ca să evit scandalul. Dar în sufletul meu s-a născut o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Mama mea mă sună des și mă întreabă dacă sunt fericită. — Mirela, tu chiar nu vezi cum te stingi pe zi ce trece? îi aud vocea tremurând la telefon. — Un bărbat care nu-ți dă voie să-ți cumperi o ciocolată sau o carte nu te iubește! Dar eu îi răspund mereu același lucru: — Mamă, nu e atât de rău… Sunt femei care o duc mult mai greu.

Adevărul e că mi-e rușine să recunosc cât de mult mă doare această zgârcenie. Nu e vorba doar de bani. E vorba de control, de lipsa libertății, de faptul că orice dorință a mea e privită ca un moft inutil. Prietenele mele râd când le povestesc: — Lasă, Mirela, mai bine zgârcit decât bețiv sau violent! Dar eu știu că rana asta nu se vede la suprafață.

Seara, când Radu vine acasă și deschide frigiderul, îl aud oftând dacă vede ceva „în plus”. — De ce ai luat iaurturi cu fructe? Erau mai ieftine cele simple! Îmi vine să țip, dar mă abțin. M-am obișnuit să-mi ascund micile plăceri: o prăjitură mâncată pe fugă în drum spre serviciu, o carte citită pe ascuns la bibliotecă pentru că nu pot să mi-o cumpăr.

Când mergem în vizită la părinții lui din Ploiești, soacra mea mă privește cu superioritate: — Radu a fost mereu chibzuit! Să-l asculți, fată dragă! Așa se face avere! Mă simt ca o copilă certată pentru că am îndrăznit să visez la altceva decât la economii și bonuri fiscale.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun ce simt:
— Radu, nu mai pot trăi așa! Simt că mă sufoc! Nu vreau lux, vreau doar să pot cumpăra o carte fără să mă simt vinovată!
El m-a privit lung și a oftat:
— Mirela, tu nu înțelegi nimic din viață! Toate femeile vor doar să cheltuie! Eu încerc să ne protejez!

Am plâns atunci ca un copil. Am plâns pentru toate dorințele mele neîmplinite, pentru toate momentele în care m-am simțit mică și neimportantă. Am plâns pentru Mirela care eram înainte să-l cunosc pe Radu – o fată veselă, plină de vise.

În ultimii ani am început să visez tot mai des la divorț. Seara, când stau singură în pat și aud cum Radu numără banii în biroul lui mic, mă întreb dacă nu cumva merit mai mult. Dacă nu cumva viața mea ar putea fi altfel. Dar apoi mă gândesc la ce-ar spune lumea: — Cum să divorțezi de un bărbat ca Radu? E respectat! Are serviciu bun! Nu te bate!

Într-o duminică dimineață, am ieșit la cafea cu Irina, prietena mea din liceu. Ea m-a privit direct în ochi:
— Mirela, tu nu mai ești tu! Ai uitat să râzi! Ai uitat să trăiești!
Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt nebună. Că durerea mea e reală.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Că poate alte femei trăiesc aceeași poveste tăcută ca mine. Cândva credeam că zgârcenia e doar un defect minor. Acum știu că poate fi o formă subtilă de abuz – una care nu lasă vânătăi pe piele, dar lasă răni adânci în suflet.

M-am hotărât: voi merge la un avocat. Nu știu dacă voi avea curajul să duc totul până la capăt. Dar vreau să încerc. Vreau să-mi recuperez libertatea și bucuria de a trăi.

Oare câte femei ca mine există în România? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?