Verde de Invidie: Povestea mea despre favoritismul tatălui vitreg la nunta surorii mele

— De ce nu poți să fii și tu ca Ana? Vocea tatălui meu vitreg, Mircea, răsună în bucătăria mică, plină de miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe fața surorii mele mai mici, Ana, care zâmbește timid, cu ochii ei mari și căprui. Mama tace, ca de obicei, ascunsă după ziarul ei, iar eu simt cum un nod îmi urcă în gât.

Nu e prima dată când aud această întrebare. De fapt, cred că a devenit refrenul copilăriei mele. Am crescut crezând că Mircea e tatăl meu adevărat. L-am strigat „tati” înainte să pot pronunța corect cuvântul. Când aveam doisprezece ani, mama mi-a spus adevărul într-o după-amiază ploioasă: „Tatăl tău biologic a plecat când erai mic. Mircea te-a crescut ca pe fiica lui.” Am plâns atunci, dar nu pentru că mă simțeam trădată, ci pentru că mi-era teamă să nu-l pierd pe Mircea. Dar el a rămas acolo, la fel de distant și corect, dar niciodată cald.

Anii au trecut și diferențele dintre mine și Ana au devenit tot mai evidente. Eu eram cea care aducea acasă note bune, dar Mircea nu venea niciodată la serbările mele. Ana era cea care uita să-și facă temele sau venea acasă cu genunchii juliți, dar Mircea îi aducea mereu ciocolată și îi spunea că e „fetița lui specială”.

Acum, la douăzeci și șase de ani, mă aflu din nou în casa copilăriei mele, privind cum Ana probează rochia de mireasă în sufragerie. Mama îi ajustează tivul, iar Mircea stă pe canapea cu ochii umezi de emoție.

— Ești superbă, draga mea! spune el și îi întinde mâna. Ana îi sare în brațe râzând.

Eu stau într-un colț, cu telefonul în mână, prefăcându-mă ocupată. Mă gândesc la toate momentele în care am încercat să-i atrag atenția lui Mircea: când am luat premiul întâi la liceu, când am intrat la facultate cu bursă, când am avut primul job serios. Niciodată nu a părut impresionat. Dar pentru Ana… orice gest mărunt era motiv de sărbătoare.

În seara aceea, după ce toți pleacă la culcare, rămân singură în bucătărie. Îmi torn un pahar de vin și mă uit la poza de familie de pe frigider: eu, Ana, mama și Mircea. Zâmbim toți, dar acum văd clar: eu sunt singura care nu atinge pe nimeni.

A doua zi dimineață, pregătirile pentru nuntă continuă. Mircea aleargă prin oraș după flori și decorațiuni pentru Ana. Eu primesc sarcina să mă ocup de invitații „mai puțin importanți”. Când încerc să-i spun mamei că mi-aș dori să fiu implicată mai mult, ea oftează:

— Las-o pe Ana să se bucure… E ziua ei mare.

— Și eu? întreb încet.

Mama mă privește scurt și-și mută atenția spre lista cu invitați.

În seara dinaintea nunții, stau pe balcon cu Ana. E fericită, vorbește despre viitorul ei cu Radu — logodnicul ei — și despre cât de norocoasă se simte că are o familie unită.

— Tu nu ai simțit niciodată că… suntem tratați diferit? o întreb cu voce joasă.

Ana mă privește mirată.

— Nu știu… Poate uneori. Dar tu ești mereu atât de independentă! Tata spune mereu că nu trebuie să-și facă griji pentru tine.

Îmi vine să râd amar. Nu trebuie să-și facă griji pentru mine? Poate pentru că niciodată nu a făcut-o cu adevărat.

Noaptea trece greu. Mă răsucesc în patul vechi din camera copilăriei mele și mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am cerut prea mult. Poate că nu am știut să mă fac iubită.

Ziua nunții vine cu agitație și lacrimi de fericire pentru Ana. Mircea îi ține mâna strâns când pășește spre altar. Eu stau în spate, lângă mama, și încerc să-mi ascund lacrimile. Nu pentru Ana — o iubesc sincer — ci pentru mine. Pentru fetița care aștepta mereu o îmbrățișare sau o vorbă bună de la tatăl ei vitreg.

La petrecere, Mircea ține un toast lung despre cât de mândru este de Ana și cât de mult o iubește. Când vine rândul meu să spun ceva, vocea îmi tremură:

— Sora mea e minunată… Și sper ca într-o zi să simt și eu că aparțin cu adevărat acestei familii.

Lumea aplaudă politicos. Mircea evită privirea mea.

După nuntă, mă retrag pe terasa casei părintești. Mircea vine după mine.

— Nu vreau să stric seara nimănui… dar simt că nu sunt parte din tot ce se întâmplă aici, îi spun printre lacrimi.

Mircea oftează greu:

— N-am știut niciodată cum să mă port cu tine… Ai fost mereu atât de puternică. Cu Ana a fost altfel… Ea a avut nevoie de mine.

— Și eu am avut nevoie! îi răspund aproape strigând.

Tace mult timp. Apoi pleacă fără să spună nimic.

În acea noapte plec acasă la mine, cu sufletul golit. Merg pe stradă și mă întreb: Oare cât valorează o familie dacă trebuie mereu să lupți pentru locul tău în ea? Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că suntem mereu pe locul doi?