Între două lumi: Mama mea nu mai are loc la noi acasă

— Nu, nu mai pot, Vlad! Nu vreau să trecem iar prin asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de marginea mesei din bucătărie. Fetița noastră, Ilinca, se juca liniștită în camera ei, fără să știe că lumea noastră era pe cale să se schimbe din nou.

Vlad m-a privit lung, cu acea răbdare care mă enerva și mă liniștea în același timp. — Dar ce vrei să facem, Ana? Mama ta nu mai poate sta singură. Știi bine că după operație are nevoie de ajutor.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Imaginea mamei, slabă și palidă, stând pe marginea patului din apartamentul ei vechi de la etajul patru, mi-a trecut prin fața ochilor. Dar la fel de vie era și amintirea copilăriei mele: certurile interminabile dintre ea și tata, ușile trântite, reproșurile aruncate ca niște pietre reci. Și eu, mereu la mijloc, încercând să fiu copilul perfect care să le aducă pacea.

— Vlad, nu pot… Nu pot să o aduc aici. Nu după tot ce a fost. Nu după cum ne-a făcut să ne simțim când eram mică. Nu vreau ca Ilinca să treacă prin ce am trecut eu.

El a oftat și s-a așezat la masă, privind în gol. — Ana, nu e corect să o lași singură. E mama ta.

M-am așezat lângă el, cu ochii în lacrimi. — Știu… Dar e și familia mea aici. Tu și Ilinca sunteți tot ce am mai drag. Și știu că dacă vine mama aici, totul se va schimba. Va începe iar să critice tot ce facem, să se bage peste noi… Niciodată nu m-am simțit destul de bună pentru ea.

Vlad a rămas tăcut. Știam că nu înțelege pe deplin. El a crescut într-o familie unde părinții îl susțineau mereu, unde mesele de duminică erau pline de râsete, nu de tăceri apăsătoare.

Telefonul a sunat brusc. Era mama.

— Ana, nu te deranjez mult… doar voiam să te întreb dacă ai putea veni mâine cu niște cumpărături. Nu prea mă simt bine azi… vocea ei era slabă, dar încă avea acea notă autoritară care mă făcea să mă simt mică.

— Vin, mamă… am răspuns automat.

După ce am închis, Vlad m-a privit din nou. — O să ajungem să ne certăm din cauza asta. Știi că nu vreau să te văd suferind.

— Nici eu nu vreau să suferiți voi… Dar nu pot să fiu din nou copilul care trebuie să le împace pe toți. Acum am și eu familia mea.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am plimbat prin casă, am privit-o pe Ilinca dormind liniștită și m-am întrebat dacă voi fi vreodată o mamă mai bună decât a fost mama mea pentru mine. Dacă voi reuși să rup lanțul acesta al sacrificiilor făcute cu jumătate de inimă și al iubirii amestecate cu vinovăție.

A doua zi am mers la mama. Apartamentul mirosea a medicamente și a vechi. M-a întâmpinat cu un zâmbet obosit.

— Ana, știu că nu-ți place aici… Dar nu vreau să vă deranjez nici pe voi. Poate ar trebui să mă duc la un azil…

M-am simțit strivită de vinovăție. — Mamă, nu spune asta! Doar că… e greu pentru toată lumea.

— Știu că nu m-ai iertat niciodată pentru cum au fost lucrurile cu tatăl tău… Dar am făcut tot ce am putut.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. — Poate că nici eu nu știu ce e cel mai bine… Poate că nici eu nu sunt o mamă perfectă.

Mama m-a privit lung, apoi a oftat. — Nimeni nu e perfect, Ana. Dar uneori trebuie să alegem răul cel mai mic.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Vlad mă aștepta în bucătărie.

— Ce-ai decis? m-a întrebat încet.

— Nu știu… Poate că ar trebui să găsim o soluție de compromis. Să o ajutăm cât putem, dar fără să ne pierdem echilibrul nostru.

Vlad a dat din cap aprobator. — Orice ai decide, sunt lângă tine.

În acea seară am stat lângă Ilinca și i-am mângâiat părul moale. M-am întrebat dacă va veni o zi când ea va trebui să aleagă între mine și familia ei. Dacă va simți aceeași vinovăție care mă apasă acum.

Oare putem vreodată să fim liberi de trecutul nostru? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli, generație după generație?