Doi ani de tăcere: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Ella, ai mai primit vreo veste de la Irina? mă întreabă vecina mea, Maria, în timp ce-mi întinde o felie de cozonac proaspăt.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Îmi vine să-i spun că da, că am primit un mesaj, un semn, orice. Dar adevărul e că nu am mai auzit nimic de la fiica mea de doi ani. Niciun telefon, nicio felicitare de Crăciun, nici măcar un simplu „Bună, mamă”.

— Nu, Maria. Nimic. De doi ani.

Maria oftează și schimbă subiectul, dar eu rămân blocată în gândurile mele. Mă uit la poza Irinei de pe raft — avea 12 ani atunci, cu părul prins în două codițe și ochii mari, curioși. Acum are 38 de ani și nu mai vrea să știe nimic de mine.

Totul a început cu o ceartă banală. Era o zi ploioasă de noiembrie. Irina venise să mă viziteze după mult timp. Era obosită, nervoasă, iar eu nu am știut decât să-i spun că ar trebui să se gândească mai bine la viața ei. I-am reproșat că nu are copii, că nu se căsătorește, că muncește prea mult și uită de familie. Ea a izbucnit:

— Mamă, nu poți să mă lași în pace? Nu totul trebuie să fie ca pe vremea ta! Eu vreau altceva!

— Dar eu vreau doar să fii fericită! am strigat fără să-mi dau seama cât de aspru sună.

— Poate fericirea mea nu arată ca a ta! a răspuns ea cu lacrimi în ochi. Și a plecat trântind ușa.

De atunci, tăcere. Am încercat să o sun, să-i scriu mesaje, să-i trimit scrisori. Niciun răspuns. Am întrebat-o pe sora ei, Anca, dacă știe ceva. Anca mi-a spus doar atât:

— Irina are nevoie de timp. Las-o să respire.

Dar cât timp? Cât să aștepți până când timpul devine un zid între tine și copilul tău?

În fiecare zi mă trezesc cu speranța că poate azi va suna telefonul. Că poate va apărea la ușă cu zâmbetul ei cald și va spune: „Mamă, hai să bem un ceai împreună.” Dar zilele trec una după alta, la fel de goale.

Vecinii mă privesc cu milă. Unii șoptesc pe la colțuri că sigur am făcut ceva rău dacă fata mea nu vrea să mă vadă. Alții mă compătimesc sincer:

— Săraca Ella, uite cum a ajuns singură la bătrânețe…

Dar nimeni nu știe cât doare această tăcere. Nimeni nu știe câte nopți am plâns în pernă, câte rugăciuni am spus pentru ca Irina să fie bine, oriunde ar fi.

Uneori mă gândesc la greșelile mele. Poate am fost prea severă când era mică. Poate am pus prea multă presiune pe ea să fie „fata perfectă”. Poate nu am știut să-i spun cât de mult o iubesc fără condiții. Poate am uitat să fiu prietena ei și am rămas doar mama care cere și judecă.

Într-o seară, când mă pregăteam să sting lumina, am găsit o scrisoare veche de la Irina. Era din perioada când era studentă la Cluj:

„Mamă,
Știu că uneori nu mă înțelegi, dar te iubesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Sper să fii mândră de mine, chiar dacă nu sunt mereu așa cum îți dorești.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. M-am întrebat unde s-a rupt totul între noi. Ce aș putea face ca să repar?

Într-o zi am decis să merg la biserică și să aprind o lumânare pentru ea. Preotul m-a văzut plângând și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, iar el mi-a spus:

— Uneori copiii au nevoie să plece ca să se regăsească pe ei înșiși. Roagă-te pentru ea și las-o să vină când va fi pregătită.

Dar cum să aștepți fără să-ți pierzi mințile? Cum să trăiești cu atâta dor?

Maria încearcă mereu să mă înveselească:

— Hai, Ella, hai la piață! Poate găsim cireșe bune!

Îi mulțumesc pentru bunătatea ei, dar uneori simt că nimic nu poate umple golul lăsat de absența Irinei.

Într-o zi primesc un plic fără expeditor. Îl deschid tremurând:

„Mamă,
Nu știu dacă pot veni acasă prea curând. Încerc să-mi găsesc liniștea și să te iert — și pe tine, și pe mine. Nu vreau să-ți promit nimic acum. Dar te rog să ai grijă de tine.
Irina”

Citesc scrisoarea de zeci de ori. E puțin, dar e ceva. Poate nu e sfârșitul poveștii noastre.

Stau acum la fereastră și privesc strada pustie. Mă întreb: Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare câți copii se simt neînțeleși și fug de acasă? Ce putem face ca să ne găsim din nou unii pe alții?

Poate că răspunsul e mai simplu decât credem: un telefon, o vorbă bună, o îmbrățișare sinceră — chiar dacă vine târziu.