Între două lumi: sacrificiul unei surori și prețul familiei

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă trezesc în fiecare dimineață și să găsesc frigiderul gol! Ce crezi că suntem aici, cantină socială?
Vocea lui Mihai răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită pe la colțuri. Eu stăteam cu mâinile sprijinite pe masă, încercând să-mi adun gândurile. Pe geam se vedea blocul gri de vizavi, iar în aer plutea mirosul de cafea arsă.

— Mihai, e sora mea… Ce vrei să fac? Să-i închid ușa-n nas când vine cu copiii? Tu știi cum e la ei acasă… N-au nici măcar pâine uneori.

— Și noi ce suntem? Avem rate, avem doi copii, tu muncești pe salariul minim, eu abia dacă mai prind ceva la construcții. Nu zic să n-o ajuți, dar nu poți să-ți lași propriii copii flămânzi!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Era adevărul lui Mihai, dar și vina mea. Sora mea, Alina, era cu zece ani mai mică decât mine. Rămăsese singură cu doi copii după ce bărbatul ei, Costel, îi părăsise pentru o femeie din alt sat. De atunci, viața ei fusese un șir nesfârșit de lipsuri și umilințe.

În fiecare săptămână venea la mine cu cei mici. Îi vedeam cum se uitau la frigider ca la o comoară. Uneori îi prindeam furând biscuiți din sertar sau ascunzând mere sub hanorace. Nu-i certam niciodată. Îmi aminteam cum era când eram mici și mama ne lăsa singure cu zilele. Eu eram cea care o ținea pe Alina în brațe noaptea și îi promiteam că nu o să-i fie niciodată foame.

Dar acum aveam și eu copiii mei: Radu și Ilinca. În ultima vreme îi vedeam triști când nu găseau lapte sau iaurt dimineața. Începeau să întrebe: „Mami, iar au venit verișorii?”

Într-o zi, după ce Mihai a plecat trântind ușa, am găsit-o pe Ilinca plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Mi-e foame… Și nu vreau să-i mai văd pe Darius și pe Maria aici. De ce nu pot să stea la ei acasă?

Am simțit cum mă sfâșie răspunsul pe care nu puteam să-l dau. Pentru că nu aveau nimic acolo. Pentru că dacă nu-i ajutam eu, cine altcineva ar fi făcut-o?

Seara, când Alina a venit iar cu copiii, Mihai a refuzat să iasă din cameră. Eu am pus pe masă tot ce mai aveam: câteva felii de pâine uscată, niște zacuscă și un rest de brânză. Copiii au mâncat repede, fără să scoată un cuvânt.

— Sorina… știu că te supăr — a zis Alina cu ochii în pământ — dar nu mai am unde să mă duc. Am încercat la primărie, la asistență socială… Mi-au zis că trebuie să aștept luni întregi pentru ajutor.

— Știu… Dar nici eu nu mai pot. Mihai e furios pe mine, copiii mei sunt triști… Nu știu ce să fac.

Alina a început să plângă încet. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am vrut să o iau în brațe ca atunci când eram mici, dar m-am oprit. Eram prea obosită.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama noastră, care ne lăsa singure pentru bărbați și băutură. M-am gândit la promisiunea făcută Alinei: „Nu o să-ți fie niciodată foame.” Dar acum propriii mei copii sufereau din cauza acelei promisiuni.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. La supermarket am stat zece minute în fața raftului cu lapte, calculând dacă îmi ajunge salariul până la sfârșitul lunii. Am cumpărat doar strictul necesar.

Când am ajuns acasă, Mihai m-a întâmpinat cu fața împietrită.

— Sorina, trebuie să alegi. Ori familia noastră, ori sora ta. Nu mai putem continua așa.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Nu voiam să aleg între cei pe care îi iubeam cel mai mult pe lume.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am sunat la ONG-uri, am cerut ajutor la biserică, am vorbit cu vecinii. Unii m-au ajutat cu câteva pungi de alimente pentru Alina, alții m-au privit cu milă sau iritare.

Dar problema nu dispărea. Alina venea tot mai des, copiii mei erau tot mai retrași, iar Mihai tot mai distant.

Într-o seară, după ce toți au adormit, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab de felinare. M-am întrebat: cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți? Cât poți duce până când te frângi?

A doua zi dimineață am luat o decizie grea: i-am spus Alinei că nu mai poate veni zilnic la noi. Că trebuie să găsească alt sprijin, că eu nu mai pot fi totul pentru toată lumea.

A plâns mult. M-a acuzat că sunt egoistă, că am uitat prin ce am trecut împreună. Dar eu știam că dacă nu pun o limită acum, îmi pierd familia.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Alina s-a răcit; vorbim rar și scurt. Copiii mei sunt mai liniștiți acum, Mihai începe să zâmbească din nou. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă n-am trădat-o pe Alina… Dacă n-am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Oare poți fi cu adevărat sprijin pentru toți fără să te pierzi pe tine? Unde se termină datoria față de familie și unde începe grija pentru tine și ai tăi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?