Ciorba de nervi şi dorinţa de linişte

— Nu înţeleg, Ilinca, cum poţi să-i dai lui Radu acelaşi fel de mâncare trei zile la rând! Ai uitat cum găteam eu? Fiecare zi cu altceva, proaspăt, gustos!

Vocea mamei-soacre, doamna Viorica, răsuna în bucătăria noastră mică, printre oale şi caserole etichetate cu zilele săptămânii. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar Radu, soţul meu, se făcea mic la masă, prefăcându-se că citeşte ştirile pe telefon.

— Mamă, Ilinca munceşte mult. E normal să gătească pentru mai multe zile, am încercat eu să intervin, dar privirea ei m-a tăiat scurt.

— Nu mă interesează! Când eram eu ca tine, mergeam la serviciu opt ore şi tot găteam zilnic. Nu l-am lăsat niciodată pe taică-tău să mănânce reîncălzit!

M-am simţit mică, vinovată, ca şi cum aş fi greşit cu ceva fundamental. Dar nu era prima dată. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din Militari, vizitele doamnei Viorica au devenit tot mai dese şi mai apăsătoare. Fiecare detaliu era analizat: praful de pe mobilă, felul în care aranjam hainele în dulap, chiar şi modul în care vorbeam cu Radu.

Într-o seară, după ce a plecat, am izbucnit:

— Nu mai suport! Parcă nu e casa mea! Parcă nu sunt destul de bună pentru nimic!

Radu a oftat adânc:

— Ştii cum e mama… Nu vrea să te rănească. Doar că… aşa e ea.

— Dar eu? Eu nu contez? De ce trebuie să mă simt mereu ca la examen?

A doua zi, la serviciu, nu mă puteam concentra. Lucrez ca analist financiar la o firmă mică din centru. Şeful meu, domnul Popescu, mi-a atras atenţia că par absentă. Cum să-i explic că mintea mea era plină de replicile acide ale soacrei?

Seara, am încercat să gătesc ceva proaspăt: o ciorbă de perișoare şi o plăcintă cu brânză. Am postat o poză pe grupul de familie. Imediat, mesajul doamnei Viorica:

„Sper că nu ai pus vegeta în ciorbă. Ştii că nu e sănătoasă!”

Am simţit cum îmi urcă sângele în obraji. Am şters poza şi am aruncat telefonul pe canapea.

În weekend, a venit iar. De data asta cu două sacoşe pline de legume „de la ţară”.

— Să vezi ce gust are o supă adevărată! Hai că te învăţ eu!

A început să taie legumele fără să mă întrebe nimic. Bucătăria mea devenise laboratorul ei. M-am retras în dormitor şi am plâns în pernă. M-am simţit invadată, inutilă.

După câteva ore, Radu a venit la mine:

— Ilinca, hai la masă. Mama a făcut supa.

— Nu vreau!

— Te rog… O să se supere.

— Dar eu? Eu nu contez?

Am ieşit totuşi la masă. Doamna Viorica zâmbea mulţumită:

— Vezi ce simplu e? Trebuie doar să vrei!

Am luat o lingură din supa ei. Era bună, dar gustul amar din suflet nu dispărea.

Seara târziu, după ce a plecat, am avut o discuţie cu Radu:

— Trebuie să-i spui ceva! Nu mai pot aşa!

— Ilinca… E mama. Dacă îi spun ceva, se supără şi nu mai vine deloc.

— Poate asta vreau!

Am izbucnit în lacrimi. Radu m-a luat în braţe, dar ştiam că nu va face nimic.

Zilele au trecut la fel: muncă, gătit pe fugă, vizite neanunţate ale soacrei. Într-o seară, am găsit-o în bucătărie aranjând borcanele din dulap.

— Ilinca, ai pus dulceaţa asta lângă murături! Nu se face aşa!

Am simţit că explodez:

— Doamnă Viorica, vă rog! E casa mea! Lăsaţi-mă să fac lucrurile cum cred eu!

S-a uitat la mine şocată. Pentru prima dată a tăcut. A doua zi nu a mai venit.

Radu era tensionat:

— Ce i-ai spus mamei? E supărată rău…

— Şi eu sunt supărată! Nu pot trăi aşa!

Au urmat zile reci între noi. Radu era prins între două focuri. Eu mă simţeam vinovată că am ridicat vocea. Dar şi el era vinovat că nu mă apăra.

După o săptămână, doamna Viorica m-a sunat:

— Ilinca… Poate am exagerat. Dar mi-e greu să mă obişnuiesc că nu mai sunt eu stăpâna casei…

Am plâns amândouă la telefon. I-am spus că vreau doar respect şi linişte.

De atunci, vizitele s-au rărit. Încercăm să ne vorbim frumos. Dar rana rămâne.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc povestea mea? De ce trebuie să alegem între liniştea noastră şi pacea familiei extinse?