Între două lumi: Lupta mea pentru fiul meu

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot cu certurile astea zilnice! Poate ar fi mai bine să-l lași pe Radu la mama mea o perioadă. Poate așa ne liniștim toți.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din cartierul Militari. Era deja trecut de ora zece și Radu, băiatul meu de opt ani din prima căsnicie, dormea în camera lui, cu jucăria preferată strânsă la piept. M-am uitat la Vlad, încercând să-mi dau seama dacă vorbește serios sau doar încearcă să mă provoace din nou. Dar privirea lui era rece, calculată.

— Să-l dau la mama ta? De ce? Ce-a făcut copilul?

— Nu e vorba că a făcut ceva. Dar uite-te la noi! Ne certăm mereu din cauza lui. Nu se adaptează, nu mă ascultă, nu te lasă să te ocupi de noi doi. Mama ar avea grijă de el, are experiență. Și tu ai putea să respiri puțin.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad știa foarte bine că nu mă voi despărți niciodată de Radu. Îl crescusem singură patru ani, după ce tatăl lui ne părăsise fără explicații. Vlad apăruse ca un salvator, promițându-mi o familie adevărată. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. S-a schimbat el.

— Vlad, nu ești tatăl lui Radu. Știai asta când m-ai luat de nevastă. Dacă nu poți să-l accepți, spune-mi direct!

A oftat și s-a ridicat de pe canapea, trântind telecomanda pe masă.

— Nu e vorba că nu-l accept! Dar nici tu nu vezi cât ne afectează pe amândoi? Mama ar fi încântată să-l aibă la ea la țară. Aer curat, disciplină… poate îi prinde bine.

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu plâng. Îmi aminteam perfect vizitele la soacra mea: priviri tăioase, remarci răutăcioase despre „copilul altuia”, mâncare pusă cu zgârcenie în farfuria lui Radu. Cum să-l trimit acolo?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat ore întregi la Radu cum doarme liniștit, cu obrajii roșii și părul ciufulit. Mi-am amintit cum plângea după mine când mergeam la muncă în schimbul de noapte și cum îmi spunea mereu: „Mami, promit că o să fiu cuminte dacă nu mă lași singur.”

A doua zi dimineață, Vlad a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură cu gândurile mele și cu frica aceea surdă care mă rodea de luni bune: dacă Vlad chiar vrea să scape de Radu? Dacă tot ce a făcut până acum a fost doar o mască?

La prânz am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, Vlad vrea să-l trimit pe Radu la soacră-mea… Nu știu ce să fac.

— Irina, ai grijă! Nu-l lăsa! Copilul tău e tot ce ai mai scump. Dacă începi să cedezi acum, n-o să te mai oprești niciodată.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Mama avea dreptate. Dar Vlad era soțul meu… și mă temeam să nu stric totul.

Seara, când Vlad s-a întors acasă, am încercat să vorbim calm.

— Vlad, nu pot să-l trimit pe Radu la mama ta. E copilul meu și locul lui e aici.

A izbucnit:

— Deci eu nu contez deloc? Tot timpul numai el! Eu ce sunt în casa asta?

— Ești soțul meu. Dar nu poți să-mi ceri să aleg între tine și copilul meu!

A urmat o tăcere apăsătoare. L-am văzut cum își strânge pumnii și cum evită să mă privească în ochi.

— Atunci poate ar trebui să ne gândim dacă mai are rost să fim împreună…

M-am prăbușit pe scaun. Nu mă așteptam la asta. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această familie: serile în care găteam pentru toți trei, zilele când mergeam împreună în parc doar ca Vlad să se apropie de Radu… Totul părea zadarnic.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad vorbea tot mai puțin cu mine și îl ignora complet pe Radu. Într-o seară l-am auzit spunând la telefon:

— Da, mamă… Nu mai rezist mult aici. O să rezolv eu cumva…

Atunci am știut sigur: Vlad nu voia binele nostru, ci doar liniștea lui. Voia o familie fără „bagaj”, fără trecutul meu.

Am început să caut soluții: am vorbit cu o avocată, am întrebat la serviciu dacă pot primi un avans ca să pot plăti chiria singură dacă va fi nevoie. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a spus:

— Irina, nu te lăsa! Copilul tău are nevoie de tine întreagă, nu frântă de compromisuri!

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit cu valiza în mână.

— Plec la mama câteva zile. Poate așa te gândești mai bine ce vrei.

Am rămas cu Radu în brațe, privind ușa care s-a închis încet după el. În liniștea aceea apăsătoare am simțit pentru prima dată că nu mai sunt speriată. Eram furioasă și hotărâtă.

Au trecut două săptămâni până când Vlad s-a întors. Între timp am reușit să găsesc un apartament mic unde puteam sta doar eu cu Radu dacă va fi nevoie. Când a intrat pe ușă, l-am privit drept în ochi:

— Vlad, am luat o decizie. Eu și Radu rămânem împreună. Dacă vrei să faci parte din viața noastră, trebuie să-l accepți pe el așa cum este. Altfel… fiecare pe drumul lui.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu credeam că poți fi atât de hotărâtă…

— Pentru copilul meu pot orice.

Nu știu ce va urma între mine și Vlad. Poate vom reuși să ne reconstruim familia sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să decidă pentru copilul meu.

Oare câte femei din România ajung în situația mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când cineva încearcă să ne ia ceea ce iubim cel mai mult? Voi ce ați face în locul meu?