Un An Sub Același Acoperiș: Bunicii, Copilul și Furtuna din Sufletul Meu

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, în timp ce Mara plângea pentru a treia oară în acea oră. Mă uitam la el cu ochii roșii de oboseală și mâinile tremurânde. Vlad a oftat și s-a apropiat de mine, dar nici el nu mai avea răbdare. De când ne mutaserăm la Cluj, totul părea să fie pe dos: jobul lui nou îl ținea la birou până târziu, eu eram singură cu un copil care nu dormea niciodată și cu o casă care se destrăma sub haosul nostru.

În acea noapte, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă mi-a adus lacrimi în ochi. „Mamă, nu mai știu ce să fac. Simt că mă pierd.” A doua zi, tata a sunat-o pe Vlad: „Noi venim la voi. Nu se mai poate așa.”

Când au ajuns, cu valizele pline de borcane cu zacuscă și compoturi, am simțit pentru prima dată după luni întregi că pot respira. Mama a preluat-o pe Mara din brațele mele și a început să-i cânte încet, iar tata s-a apucat să repare ușa de la balcon care scârțâia de fiecare dată când încercam să adorm copilul.

La început, totul părea perfect. Mara zâmbea mai mult, eu reușeam să dorm câteva ore legate, iar Vlad părea mai relaxat. Dar după câteva săptămâni, au început să apară fisurile.

— Irina, nu-i dai copilului destul ceai! — mi-a spus mama într-o dimineață, în timp ce eu încercam să-i explic că pediatrul nu recomandase ceai la vârsta asta.

— Pe vremea noastră nu existau atâtea reguli! — a intervenit tata, privind peste ochelari.

M-am simțit din nou mică, ca atunci când greșeam la teme și mama ridica tonul. Dar acum nu mai eram copilul lor. Eram mamă. Și totuși, nu puteam să le spun să plece. Aveam nevoie de ei.

Vlad încerca să fie mediator:

— Hai să facem cum zice Irina, e mama lui Mara până la urmă.

Mama s-a supărat și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Tata a rămas tăcut, jucându-se cu Mara pe covor.

Seara, după ce toți adormiseră, am plâns în baie. Mă simțeam prinsă între două lumi: lumea părinților mei, cu regulile lor vechi și dragostea lor sufocantă, și lumea mea nouă, în care voiam să fiu o mamă modernă, dar nu știam cum.

Au urmat luni de zile în care fiecare zi era o negociere: cât timp stau bunicii cu Mara, cine gătește, cine spală vasele. Mama voia să controleze totul — de la meniul zilnic până la modul în care îi făceam baie copilului. Tata era mai blând, dar când se enerva ridica vocea și toată casa tăcea.

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme și m-a găsit certându-mă cu mama:

— Nu vreau să-i dai biscuiți înainte de masă! — am țipat eu.

— E doar un biscuit! — a răspuns ea, la fel de tare.

Vlad m-a tras deoparte:

— Irina, trebuie să vorbim. Nu putem continua așa. Mara simte totul.

Am izbucnit:

— Dar dacă pleacă? Dacă rămân singură?

— Nu ești singură. Suntem o familie. Dar trebuie să punem limite.

În acea noapte am stat cu mama pe balcon. Am plâns amândouă.

— Mamă, îți mulțumesc că ai venit. Dar trebuie să mă lași să fiu mamă în felul meu.

Ea m-a privit lung:

— Știi cât mi-a fost de greu când te-am crescut? N-am avut pe nimeni. Poate de asta mă bag peste tine… Mi-e frică să nu greșești ca mine.

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată am văzut-o nu doar ca pe mama mea, ci ca pe o femeie care a suferit și ea.

Tata a început să iasă mai des la plimbare cu Mara. Vlad s-a implicat mai mult acasă. Eu am început să cer ajutor fără vinovăție și să spun „nu” fără teamă.

Au trecut luni bune până când am găsit un echilibru fragil. Am râs împreună la prima aniversare a Marei; mama a făcut tortul ei preferat cu mere și scorțișoară, tata i-a cumpărat o păpușă veche din piață.

Într-o seară liniștită, după ce toți adormiseră și casa mirosea a ceai de tei și biscuiți calzi, m-am uitat la familia mea: patru generații sub același acoperiș. Am simțit recunoștință și teamă în același timp.

Oare vom reuși vreodată să ne iubim fără să ne rănim? Oare e posibil ca sub același acoperiș să fim cu adevărat împreună?