Între două lumi: Cum am învățat să fiu mamă sub același acoperiș cu soacra mea

— Nu-i dai destul lapte copilului! se aude vocea doamnei Margareta din bucătărie, în timp ce încerc să-mi liniștesc fetița care plânge neîncetat. Mă uit la Ilinca, obrajii ei mici și roșii, și simt cum mă cuprinde un val de neputință. E a treia oară azi când soacra mea îmi spune ce fac greșit. Mă simt ca o musafiră în propria casă, iar fiecare pas al meu e urmărit cu ochi critici.

De când am născut-o pe Ilinca, viața mea s-a schimbat radical. Nu doar că nu mai dorm nopțile, dar nici nu mai am liniște ziua. Soțul meu, Vlad, încearcă să fie mediator între mine și mama lui, dar de cele mai multe ori tace și se retrage în biroul lui improvizat din balcon. Margareta a venit la noi „să ne ajute”, dar ajutorul ei s-a transformat într-un control permanent: ce mănânc, cum îmbrac copilul, cât timp petrec pe telefon, totul e analizat și comentat.

Într-o seară, după ce Ilinca adoarme în sfârșit, mă prăbușesc pe canapea. Vlad vine lângă mine și mă ia de mână.
— O să fie bine, îmi șoptește. Mama vrea doar să ajute.
— Dar nu mă lasă să fiu mamă! îi răspund printre lacrimi. Simt că nu sunt suficientă pentru copilul meu.

A doua zi dimineață, Margareta intră în camera noastră fără să bată la ușă.
— Am făcut ceai de chimen pentru Ilinca. Să nu-i mai dai lapte praf, că-i face rău la burtică!
Încerc să-i explic că pediatrul ne-a recomandat suplimentarea, dar nu mă ascultă. Îmi ia copilul din brațe cu gesturi sigure și mă simt din nou inutilă.

Încep să evit să ies din cameră. Mănânc pe fugă, nu mai am chef să vorbesc cu nimeni. Vlad observă că mă sting pe zi ce trece, dar nu știe cum să intervină. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Margareta despre diversificare (ea vrea să-i dea supă de pui la patru luni!), izbucnesc:
— E copilul meu! Lasă-mă să greșesc dacă trebuie!
Margareta tace pentru prima dată. Se uită la mine lung, apoi iese din cameră fără un cuvânt.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la mama mea, care a murit când aveam 17 ani. Poate că dacă ar fi fost aici, m-ar fi apărat. Poate că n-aș fi atât de nesigură pe mine. Dar acum sunt singură și trebuie să găsesc o cale să-mi apăr familia.

A doua zi dimineață, Vlad mă ia deoparte.
— Trebuie să vorbim cu mama. Nu mai putem continua așa.
Îl privesc recunoscătoare. În sfârșit simt că nu mai lupt singură.

Seara, după ce Ilinca adoarme, ne adunăm toți trei în sufragerie. Vlad începe:
— Mamă, îți mulțumim că ai vrut să ne ajuți. Dar avem nevoie de spațiu ca să fim o familie. Vrem să învățăm singuri cum să fim părinți.
Margareta oftează adânc.
— Eu doar am vrut să vă fie mai ușor…
— Știm, îi spun eu cu voce tremurată. Dar am nevoie să simt că pot avea grijă de copilul meu.

După câteva zile tensionate, Margareta decide să se întoarcă acasă la ea. Înainte să plece, vine la mine și mă îmbrățișează stângaci.
— Să mă chemi dacă ai nevoie de ajutor… Și nu uita: fiecare mamă greșește la început.

Casa pare brusc mai mare și mai liniștită. Învăț să-mi ascult instinctele și să nu mă mai compar cu alții. Vlad e mai prezent ca niciodată și împreună descoperim bucuria micilor victorii: primul zâmbet al Ilincăi, prima noapte în care doarme patru ore legate.

Uneori mă gândesc la Margareta și la cât de greu i-a fost și ei ca mamă singură după ce socrul meu a murit. Poate că teama ei de a nu fi inutilă a făcut-o atât de prezentă în viața noastră. Poate că toate mamele poartă cu ele frici pe care le transmit mai departe fără să vrea.

Mă uit la Ilinca cum doarme liniștită pe pieptul meu și mă întreb: Oare voi reuși eu să nu repet greșelile trecutului? Cum găsim echilibrul între ajutor și control într-o familie? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?