Între două lumi: când familia devine câmp de luptă

— Nu pot, Ana, am altceva de făcut! vocea soacrei mele, Mariana, răsună tăios prin telefon, în timp ce eu încercam să-mi ascund disperarea. Era deja a treia oară luna asta când o rugam să stea cu copiii, Ilinca și Vlad, măcar două ore, ca să pot merge la un control medical important. Dar Mariana avea mereu alte planuri: ba mergea la biserică, ba la vecina ei, doamna Stancu, ba pur și simplu nu avea chef.

M-am uitat la Radu, soțul meu, care stătea pe canapea cu telefonul în mână. — Poate vorbești tu cu mama ta? am spus încet, sperând că el va reuși să o convingă. Dar Radu a ridicat din umeri, fără să-și ridice privirea din ecran.

— Dacă mama zice că nu poate, nu poate. Știi că are și ea problemele ei…

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu izbucnesc. De când a murit socrul meu, Radu s-a transformat în băiatul mamei. Mergea la ea aproape zilnic: îi repara robinetul, îi ducea cumpărături, îi schimba becurile. Nu mă deranja să o ajute, dar simțeam că familia noastră era mereu pe locul doi.

În seara aceea, copiii s-au uitat la mine cu ochi mari și triști. — Mami, vine bunica azi? a întrebat Ilinca, sperând la poveștile cu zâne pe care doar Mariana știa să le spună.

— Nu vine, puiule… are treabă.

Vlad a oftat și s-a întors spre perete. Am simțit cum mă apasă vinovăția. Nu era vina mea că bunica nu voia să stea cu ei, dar tot eu eram cea care trebuia să le explic de ce nu sunt destul de importanți pentru ea.

A doua zi dimineață, am încercat din nou. Am sunat-o pe Mariana și i-am spus direct:

— Mariana, am nevoie de ajutor. Nu cer des asta. Măcar două ore… Nu pot lua copiii cu mine la doctor.

— Ana, nu pot! Azi merg la cimitir la tataie și apoi trebuie să fac sarmale pentru vecina Stancu. Nu înțelegi că nu pot fi peste tot?

Am închis telefonul tremurând de nervi și neputință. M-am dus la Radu și i-am spus:

— Trebuie să alegi: ori găsim o soluție împreună, ori mă descurc singură de acum înainte. Nu mai pot așa!

Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Ana, exagerezi! Mama e singură, are nevoie de mine. Tu ai doi copii sănătoși și un soț care te iubește. Ce-ți mai trebuie?

— Să simt că suntem o familie! Să nu fiu mereu pe locul doi după mama ta!

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am plâns în baie ca să nu mă vadă copiii. Mă simțeam invizibilă în propria casă. De fiecare dată când aveam nevoie de ajutor sau susținere, Radu era deja ocupat cu problemele Marianei.

Într-o duminică, am decis să mergem toți la Mariana acasă. Voiam să vorbim deschis despre ce simt eu și despre cât de mult îi afectează pe copii lipsa ei.

— Mariana, știi că Ilinca și Vlad te iubesc mult. Dar sunt triști când nu vii niciodată la noi sau când refuzi să stai cu ei măcar puțin…

Mariana s-a uitat la mine cu răceală.

— Ana, eu am crescut un copil singură după ce a murit bărbatul meu! Nu mi-a fost ușor! Acum vreau să trăiesc și eu pentru mine. Să mă bucur de liniște.

Radu a încercat să intervină:

— Mamă, poate ai putea veni măcar o dată pe săptămână…

— Radu, tu știi cât am tras pentru tine! Acum vreau să fac ce simt eu!

Am plecat acasă cu sufletul greu. Copiii erau tăcuți pe bancheta din spate. În acea noapte am stat trează ore întregi gândindu-mă dacă nu cumva eu sunt problema. Poate cer prea mult? Poate ar trebui să accept că Mariana nu va fi niciodată bunica pe care mi-o doresc pentru copiii mei.

Dar apoi m-am gândit la toate momentele în care am pus familia lui Radu pe primul loc: Crăciunuri petrecute la ei, zile de naștere organizate după gustul Marianei, vacanțe anulate ca să putem merge la cimitir sau la rudele ei din Buzău.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:

— Mami, dacă bunica nu vrea să vină la noi, putem merge noi la ea?

Am zâmbit trist.

— Putem încerca, iubita mea…

Dar știam că nu despre asta era vorba. Problema era mai adâncă: lipsa de implicare a Marianei și faptul că Radu nu vedea cât de mult mă doare asta.

Am început să vorbesc mai deschis cu Radu despre ce simt. Uneori mă asculta, alteori se enerva și pleca din cameră. Dar ceva s-a schimbat: am început să-mi spun părerea fără teamă că voi fi judecată sau ignorată.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat:

— Radu, dacă ar trebui să alegi între mine și mama ta… ce ai face?

A tăcut mult timp.

— Nu vreau să aleg… Vreau să fim toți împreună.

— Dar dacă nu se poate?

Nu mi-a răspuns.

Acum mă întreb: oare câte femei din România trăiesc același conflict? Câte dintre noi simt că familia lor e mereu pe locul doi? Și cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru a păstra o familie unită?