Nu Toți Copiii Sunt Destinați Să Fie Virtuozi: Povestea Mariei și a Pianului

— Maria, de ce nu repeți? Ai uitat că ai lecție la ora șase?
Vocea Cameliei răsună tăios prin apartamentul nostru mic din cartierul Dristor. Eu, Ileana, stau în bucătărie și încerc să mă prefac preocupată de ciorba care fierbe, dar fiecare cuvânt al fiicei mele mă face să tresar. Maria, nepoata mea de zece ani, stă pe canapeaua din sufragerie cu ochii în cartea ei preferată, dar mâinile îi tremură ușor.
— Mami, pot să mai citesc puțin? Am terminat temele…
Camelia oftează teatral și îi smulge cartea din mâini.
— Nu! Dacă nu repeți, nu vei ajunge niciodată la concursul de la Palatul Copiilor!
Maria își pleacă privirea. O văd cum își mușcă buza de jos și își strânge degetele în poală.

Mă doare sufletul să o privesc așa. Îmi amintesc cum era Camelia la vârsta ei: încăpățânată, visătoare, dar niciodată forțată să facă ceva ce nu-i plăcea. Dar acum, parcă toată frustrarea vieții ei s-a adunat în dorința asta obsesivă ca Maria să devină pianistă.

Seara, când Maria adoarme cu ochii roșii de plâns, mă strecor lângă ea și îi mângâi părul.
— Mamie, nu vreau să mai merg la pian…
Îmi spune șoptit, ca și cum ar fi o crimă.
— Știu, puiule. Dar de ce nu-i spui mamei tale?
— Nu mă ascultă… Zice că nu mă străduiesc destul. Dar eu chiar încerc!
O strâng la piept și simt cum inima mi se rupe în bucăți mici.

A doua zi, la masa de prânz, încerc să deschid subiectul cu Camelia.
— Camelia, poate ar trebui să o lași pe Maria să aleagă singură dacă vrea să continue cu pianul…
Fiica mea mă privește cu ochii ei negri, încărcați de reproș.
— Mamă, tu nu înțelegi! Eu n-am avut șansa asta când eram mică. Dacă aș fi avut-o, poate nu aș fi ajuns să lucrez la supermarket! Maria are talent, doar că e leneșă!
— Poate că are alte talente… Poate îi place mai mult să citească sau să picteze…
Camelia izbucnește:
— Nu! Pianul îi va deschide uși! Nu vreau să fie ca mine!

Tensiunea plutește în aer zile întregi. Maria devine tot mai retrasă. Nu mai râde ca înainte, nu mai povestește nimic de la școală. Într-o seară, o aud plângând în baie. Mă apropii și o găsesc ghemuită pe gresie.
— Ce s-a întâmplat?
— Doamna profesoară m-a certat azi… A zis că nu am ritm și că nu mă concentrez. Toți copiii au râs de mine… Nu vreau să mai merg!
O iau în brațe și simt că trebuie să fac ceva. Dar ce? Dacă îi spun Cameliei adevărul, risc să stric și mai tare relația dintre ele… sau chiar pe a mea cu fiica mea.

Într-o duminică, când Camelia e plecată la cumpărături, o întreb pe Maria:
— Dacă ai putea face orice ai vrea tu, ce ai alege?
Ea zâmbește timid:
— Aș vrea să scriu povești… Să inventez lumi și personaje. Pianul e frumos, dar nu e pentru mine…

În acea seară, îi cumpăr un caiet nou și câteva pixuri colorate. O văd cum înflorește puțin câte puțin, cum scrie pagini întregi cu litere mici și rotunde. Dar când Camelia vine acasă și vede caietul pe masă, reacționează brusc:
— Ce-i asta? Iar o lași să-și piardă timpul cu prostii? Nu vezi că nu progresează deloc la pian?
Încerc să-i explic cât de important e pentru un copil să fie fericit, dar Camelia ridică tonul:
— Tu mereu îi iei apărarea! De aia nu are disciplină! Dacă nu te-ai băga tu mereu…

În acea noapte nu pot dormi. Mă gândesc la copilăria Cameliei, la sacrificiile mele ca mamă singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de tramvai. Poate că am greșit undeva… Poate că presiunea pe care o pune acum pe Maria e doar ecoul propriilor regrete.

Într-o zi friguroasă de martie, Maria vine acasă cu o hârtie mototolită în mână. O desface timid și mi-o arată: e o povestire scrisă de ea care a câștigat premiul întâi la concursul școlii. Ochii îi strălucesc pentru prima dată după mult timp.

Când Camelia ajunge acasă, Maria îi întinde hârtia cu speranță:
— Mami, uite ce am scris! Am luat premiul întâi!
Camelia citește absent câteva rânduri și oftează:
— Bravo… Dar sper că nu ai uitat de repetiție! Doamna profesoară m-a sunat azi și mi-a spus că nu ai progresat deloc!
Maria își lasă capul în jos și pleacă spre pian.

Atunci simt că nu mai pot tăcea. O iau pe Camelia deoparte:
— Te rog, ascult-o! Nu vezi că o pierzi? Nu vezi cât suferă? Pianul nu e totul în viață! Las-o să fie ea însăși!
Camelia izbucnește în plâns:
— Dar dacă renunță acum… dacă n-o împing eu de la spate… dacă ajunge ca mine? Mamă, eu nu vreau să-i fie greu în viață!
O iau în brațe pentru prima dată după ani buni.

În zilele următoare lucrurile nu se schimbă peste noapte. Camelia încă speră că Maria va descoperi brusc pasiunea pentru pian. Dar începe să-i citească poveștile și chiar o laudă uneori.

Eu privesc totul cu inima strânsă și mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne proiectăm visele asupra copiilor noștri? Cât de mult le aparțin lor alegerile și cât sunt doar umbrele trecutului nostru?

Poate că fiecare copil are drumul lui — iar datoria noastră e doar să-l luminăm, nu să-l croim după dorințele noastre.

Voi ce credeți? Unde se termină grija părintelui și unde începe libertatea copilului?