Între tăcere și strigăt: Povestea unei mame care luptă pentru fiica ei

— Nu știu, Maria, întreab-o pe maică-ta, răspunse Vlad, fără să-și ridice ochii din telefon. Era a treia oară în seara aceea când fiica noastră, Ilinca, încerca să-i spună ceva despre serbarea de la școală. M-am uitat la el, cu furie și neputință, simțind cum mă apasă greutatea unei tăceri care dura de ani de zile.

Ilinca a plecat încet spre camera ei, cu capul plecat. Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am ridicat brusc de la masă și am trântit farfuria în chiuvetă. Vlad nici măcar nu a tresărit.

— Vlad, știi măcar ce clasă e Ilinca? am întrebat printre dinți.

A ridicat din umeri, deranjat că-l scot din bula lui digitală.

— A patra? A cincea? Ce contează? Oricum tu te ocupi de toate…

M-am prăbușit pe scaun. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu singură într-o familie cu doi adulți? M-am uitat la poza noastră de la nuntă, agățată pe perete. Zâmbeam amândoi, tineri și plini de speranță. Acum, tot ce simțeam era un gol imens.

Nu a fost mereu așa. Când s-a născut Ilinca, Vlad era prezent, emoționat, chiar dacă stângaci. Dar pe măsură ce anii au trecut, s-a retras tot mai mult în muncă și apoi în lumea lui virtuală. Eu am rămas să gestionez crizele, temele, febra din miez de noapte, lacrimile și bucuriile. El era acolo doar fizic.

Într-o zi, la ședința cu părinții, doamna învățătoare m-a întrebat dacă soțul meu ar putea veni și el măcar o dată. Am zâmbit forțat și am dat din cap că da, dar știam că nu se va întâmpla. Când i-am spus acasă, Vlad a râs:

— Ce să caut eu acolo? Oricum nu pricep nimic din ce vorbesc femeile alea…

Am simțit cum mi se strânge inima. Ilinca avea nevoie de el. Eu aveam nevoie de el. Dar el părea că nu mai are nevoie de noi.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, nu vezi că Ilinca te evită? Nu vrea să-ți mai spună nimic pentru că știe că nu asculți.

A oftat și s-a ridicat să-și ia o bere din frigider.

— Maria, exagerezi. Copiii sunt așa… Tu ai grijă de ea, eu aduc banii în casă. Fiecare cu rolul lui.

— Nu e vorba doar de bani! E vorba să fii acolo pentru ea! Să știi ce-i place, ce visează, ce o sperie…

A dat din mână a lehamite și a ieșit pe balcon să fumeze.

Am plâns în liniște în bucătărie. M-am simțit invizibilă, ca și cum strigătul meu nu ajungea la nimeni. În zilele următoare am început să observ tot mai clar: Vlad nu știa nici măcar ce mărime poartă Ilinca la pantofi sau care e culoarea ei preferată. Nu știa numele celei mai bune prietene sau ce materie îi place la școală.

Într-o duminică dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, tati mă iubește?

M-am blocat. Cum îi explici unui copil că dragostea nu e doar un cuvânt spus la repezeală înainte de culcare? Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că voi face tot ce pot ca să fie fericită.

Am început să-i scriu lui Vlad bilețele: „Ilinca are serbare joi la ora 18:00.” „Ilinca vrea să meargă cu tine în parc.” Le găsea dimineața pe frigider și le ignora sau le arunca fără să le citească. Într-o zi am explodat:

— Vlad! Nu vezi că pierzi tot ce e mai frumos din viața fiicei tale?

M-a privit pentru prima dată după mult timp cu o urmă de vinovăție.

— Maria… Nu știu cum să fiu tată. N-am avut niciodată un model… Tata era mereu plecat sau nervos…

Am rămas fără replică. Pentru prima dată am văzut un om speriat în fața mea, nu doar un bărbat indiferent.

— Dar poți încerca! Nu trebuie să fii perfect! Doar să fii acolo!

A dat din cap încet și a plecat la serviciu fără alte cuvinte.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem rămânând într-o relație în care doar unul trage pentru familie. Dacă nu cumva îi făceam rău Ilincăi oferindu-i un tată absent doar pentru că „așa trebuie”.

În următoarele săptămâni am început să mă gândesc serios la separare. Am vorbit cu mama mea, cu prietenele mele. Toate aveau păreri diferite: „Rabdă pentru copil”, „Fii egoistă și gândește-te la tine”, „Poate se schimbă”…

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu un desen: era ea ținându-mă de mână pe mine, iar Vlad era desenat undeva departe, mic și gri.

— De ce tati e mereu trist?

Nu am știut ce să-i răspund. Am realizat atunci că indiferent cât încercam eu să compensez lipsa lui Vlad, golul rămânea acolo.

Am decis să-i propun lui Vlad să mergem împreună la consiliere de familie. A refuzat categoric:

— Nu sunt nebun! Ce să caut eu la psiholog?

Atunci am știut că trebuie să iau o decizie pentru mine și pentru Ilinca. Am început să pun bani deoparte și să mă gândesc serios la un viitor doar cu ea.

Într-o zi ploioasă de toamnă, după o ceartă aprinsă în care Vlad mi-a spus că „exagerez” și că „toate femeile sunt nemulțumite”, am făcut bagajele și am plecat la mama cu Ilinca.

Nu a fost ușor. Au urmat luni grele, pline de întrebări și lacrimi. Dar Ilinca a început să zâmbească din nou. A început să-mi povestească visele ei fără teamă că nu va fi ascultată.

Vlad ne-a sunat rar la început. Apoi tot mai des. Mi-a spus că îi e dor de Ilinca și că vrea să încerce să fie un tată mai bun. Nu știu dacă va reuși vreodată cu adevărat. Dar știu că eu am făcut tot ce am putut ca fiica mea să crească într-un mediu sănătos.

Acum mă uit la Ilinca cum desenează la masa din bucătărie și mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât putem duce singure înainte să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?