Două tragedii și o mamă între vină și iertare

— Nu! Nu, mamă, nu-mi spune că iar s-a întâmplat! am urlat, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum sângele îmi îngheață în vene. Vocea mamei mele, Irina, tremura la celălalt capăt al firului: „Elena, te rog… a fost un accident… nu am vrut…”.

Înainte să apuc să înțeleg ce aud, genunchii mi s-au înmuiat și am căzut pe podeaua rece din bucătărie. Într-un an, mi-am pierdut amândoi copiii. Prima dată a fost Matei, băiatul meu de patru ani, care s-a înecat cu o jucărie mică în timp ce mama făcea mâncare. Am încercat să o iert atunci. Am încercat să cred că a fost doar un accident, că oricui i se poate întâmpla. Dar acum, când și Ilinca, fetița mea de doi ani, a murit sub ochii ei, sufletul meu s-a rupt definitiv.

Soțul meu, Radu, a venit acasă la câteva minute după ce am primit vestea. M-a găsit plângând pe jos, cu telefonul la ureche. „Ce s-a întâmplat? Elena, vorbește cu mine!” Dar nu puteam să scot niciun sunet. Doar lacrimile curgeau fără oprire.

A urmat o perioadă de coșmar. Poliția a venit la noi acasă. Mama a fost chemată la audieri. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Cum să-ți lași copiii cu cineva care deja a pierdut unul?” Mă simțeam vinovată că am avut încredere din nou. Dar era mama mea! Cine ar fi crezut că se poate întâmpla iar?

La înmormântarea Ilincăi, mama stătea la câțiva pași de mine, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Nu îndrăznea să se apropie. Tata încerca să o țină pe picioare, dar și el era distrus. Radu mă ținea de mână, dar între noi se simțea deja o prăpastie.

— Elena, trebuie să mergem la poliție mâine. Vor să vorbească și cu tine, mi-a spus el încet.

— Ce vrei să le spun? Că mi-am lăsat copiii cu propria mea mamă și acum nu-i mai am?

— Nu e vina ta…

— Dar a cui e? am izbucnit eu. A cui e vina când un copil moare de două ori sub aceeași supraveghere?

Nopțile au devenit un chin. Mă trezeam plângând, cu imaginea copiilor mei în minte. Îi vedeam alergând prin casă, râzând, iar apoi dispăreau ca un fum. Mă gândeam la mama — la cum mă legăna când eram mică, la cum mă certa când făceam prostii, la cum mă îmbrățișa când aveam nevoie. Cum putea ea să fie aceeași femeie care mi-a luat totul?

Procesul a început repede. Procurorul a acuzat-o pe mama de neglijență gravă. Avocatul ei încerca să explice că era obosită, că are probleme cu inima, că nu a vrut niciodată răul copiilor mei. Eu stăteam în bancă și nu știam ce să simt: furie sau milă? O parte din mine voia să o vadă pedepsită pentru că mi-a distrus viața. Altă parte voia doar să o iau în brațe și să plângem împreună.

Într-o seară, după o zi grea de tribunal, am găsit-o pe mama stând pe banca din fața blocului nostru. Tremura și avea ochii pierduți.

— Elena… nu pot trăi cu asta… Dacă vrei să mă urăști, ai tot dreptul…

— Mamă… nu știu ce să fac… Nu pot nici să te urăsc, nici să te iert…

A izbucnit în plâns și m-a prins de mână:

— Îmi pare rău! Dacă aș putea da timpul înapoi… Dacă aș fi fost mai atentă…

Am simțit pentru prima dată că nu mai pot duce povara asta singură. Am plâns împreună pe banca aia până târziu în noapte.

Radu însă nu putea trece peste. S-a mutat la sora lui pentru o vreme. Îmi spunea că nu poate suporta să o vadă pe mama prin preajmă și că are nevoie de timp.

Prietenii mei au început să se îndepărteze. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. „Cum poți să-ți aperi mama după ce ai pierdut tot?” mă întreba una dintre colegele mele de la serviciu.

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă judece. Într-o ședință am spus:

— Simt că sunt prinsă între două lumi: una în care sunt fiica mamei mele și una în care sunt mama copiilor mei pierduți.

Psihologul m-a privit blând:

— Poate nu trebuie să alegi una sau alta. Poate trebuie doar să accepți că durerea asta va face mereu parte din tine.

Procesul s-a terminat după câteva luni. Mama a primit pedeapsa cu suspendare și interdicția de a mai avea grijă de copii vreodată. A ieșit din tribunal cu capul plecat și lacrimile curgându-i pe obraji.

Acum stau singură într-un apartament prea mare și prea gol. Uneori mă gândesc dacă voi putea vreodată să iert — pe mama sau pe mine însămi. Alteori mă întreb dacă nu cumva toată lumea are dreptate: poate că vina e a mea pentru că am avut prea multă încredere.

Dar apoi îmi amintesc de zâmbetele copiilor mei și știu că trebuie să merg mai departe — pentru ei, pentru mine și chiar pentru mama.

Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cine decide unde se termină dragostea și începe vina?