Aurul din pivniță și blestemul tăcerii

— Ce faci acolo, Vlad? Ai zis că vii doar să verifici țeava!
Vocea mamei răsuna deasupra scărilor reci, în timp ce eu, cu mâinile pline de praf, încercam să deschid o trapă veche, ascunsă sub un strat gros de ciment. Mirosul de mucegai și umezeală mă învăluia, dar curiozitatea era mai puternică decât orice teamă.
— Vin imediat, mamă! am strigat, dar inima îmi bătea nebunește.

Totul a început când am decis să renovez pivnița casei bătrânești din Focșani, pe care o moștenisem după moartea bunicului meu, Ilie. Casa era veche, cu ziduri groase și podele scârțâitoare, iar mama insista să o vând. Dar eu nu puteam. Simțeam că acolo se ascunde ceva din copilăria mea, ceva ce nu puteam lăsa în urmă.

Când am dat la o parte o bucată de podea putredă, am simțit sub degete o bucată de metal rece. Am început să sap cu unelte improvizate, iar după câteva minute am dat peste o trapă ruginită. Am tras cu putere și am deschis-o. Înăuntru, un cufăr masiv, acoperit cu pânză de păianjen și praf. L-am tras afară cu greu și l-am deschis tremurând.

Lumina slabă a lanternei a scos la iveală zeci de monede aurii și lingouri strălucitoare. Am rămas fără aer. Nu-mi venea să cred. Am început să râd isteric, apoi să plâng. Aurul era real! Am pus mâna pe o monedă — avea gravat anul 1848 și chipul unui domnitor român.

— Vlad! Ce-ai pățit? De ce nu răspunzi?
Mama coborî scările grăbită. Când a văzut cufărul, a încremenit.
— Doamne ferește… Ce-i asta?
— Aur, mamă… aur adevărat!

A urmat o tăcere grea. Mama s-a așezat pe trepte, palidă. Eu nu mai puteam să-mi iau ochii de la comoară.

În zilele următoare, am încercat să păstrez secretul. Dar într-un oraș mic ca Focșani, zvonurile circulă repede. Fratele meu mai mare, Radu, a venit val-vârtej din București când a aflat că „Vlad a găsit ceva în pivniță”.

— Nu te-ai gândit să mă chemi? E și casa mea! — mi-a aruncat el printre dinți.
— Nici nu știam ce să fac… E prea mult! — am încercat să mă apăr.
— Prea mult? Vlad, e aur! E viața noastră schimbată peste noapte!

Tensiunea dintre noi creștea cu fiecare zi. Mama încerca să ne împace, dar era clar că aurul ne schimbase deja. Radu voia să vindem totul imediat și să plecăm din țară. Eu voiam să aflu cui aparținuse comoara și dacă nu cumva era blestemată.

Am început să cercetez istoria casei. Am descoperit că în 1848, în timpul revoluțiilor pașoptiste, casa fusese adăpost pentru un boier local care ar fi ascuns averea familiei ca să nu fie confiscată de ruși. Nimeni nu știa dacă boierul sau urmașii lui mai trăiau.

Într-o noapte, am visat că bunicul Ilie mă privea trist din colțul camerei.
— Vlad, ai grijă ce faci cu aurul ăsta… Nu tot ce strălucește e fericire.
M-am trezit transpirat și neliniștit.

A doua zi dimineață, Radu a venit cu un avocat.
— Trebuie să legalizăm totul! Să nu ne trezim cu poliția la ușă!
— Dar dacă apar moștenitori? Dacă aurul nu e al nostru?
— Vlad, tu chiar vrei să pierzi totul pentru niște fantome din trecut?

Mama plângea în bucătărie.
— Voi vă certați pentru bani… Dar noi am pierdut liniștea casei!

Vecinii au început să ne privească ciudat. Unii șușoteau că „familia lui Ilie a dat lovitura”. Alții ne evitau. Într-o seară, cineva a spart geamul de la intrare și a lăsat un bilet: „Aurul aduce moarte”.

Am început să dormim pe rând ca să păzim casa. Radu era tot mai nervos; eu tot mai obosit. Mama s-a îmbolnăvit de inimă din cauza stresului.

Într-o zi, la poartă a apărut o femeie bătrână cu ochii verzi ca smaraldul.
— Sunt Maria Sturdza… Strănepoata boierului care a locuit aici în 1848. Am auzit că ați găsit ceva ce mi-a aparținut familiei mele.

Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Doamnă… Nu știm sigur cui aparține aurul…
Ea m-a privit drept în ochi:
— Aurul e blestemat. Toți cei care au încercat să-l ia au avut parte numai de nenorociri. Vreau doar o singură monedă — ca amintire pentru sufletul străbunicului meu.

Radu a râs:
— Asta-i bună! Să dăm aurul pe gratis?
Eu însă i-am dat bătrânei o monedă fără să spun nimic fratelui meu.

În noaptea aceea am visat din nou pe bunicul Ilie:
— Bine ai făcut, Vlad… Uneori trebuie să dai ca să primești liniște.

După câteva luni de procese și investigații, statul român a revendicat jumătate din comoară ca „tezaur istoric”. Fratele meu m-a urât pentru că am refuzat să vând totul pe piața neagră. Mama s-a stins încet, spunând mereu: „Aurul ne-a distrus familia”.

Am rămas singur în casa veche, cu jumătate din aur blocat în conturi și cealaltă jumătate confiscată de stat. Bogat — dar gol pe dinăuntru.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi găsit niciodată cufărul acela… oare am fi fost mai fericiți? Ce preț are liniștea sufletului când tot ce ai visat devine coșmar?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi păstrat comoara sau ați fi renunțat la ea pentru pacea familiei?