Când tot ce ai construit se prăbușește: Povestea mea și a fiicei mele, Ana

— Nu mai pot, Magda! Nu mai pot! — am izbucnit în hohote de plâns, cu telefonul strâns în palmă, în timp ce vocea calmă a prietenei mele încerca să mă liniștească. Era trecut de miezul nopții, iar Ana tocmai plecase trântind ușa după o ceartă cumplită. Nici nu-mi mai amintesc exact ce a declanșat totul. Poate faptul că i-am spus să nu mai arunce hainele scumpe pe jos sau poate doar privirea ei plină de dispreț, care mă ardea mai tare decât orice cuvânt.

Totul a început acum cincisprezece ani, într-o dimineață ploioasă de martie. Soțul meu, Radu, s-a ridicat de la masă, și-a luat geanta și mi-a spus pe un ton sec:

— Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici. Plec la Irina.

Irina… colega lui de la serviciu, cu zece ani mai tânără. Am rămas cu Ana în brațe, care avea doar doi ani și nu înțelegea de ce tati nu se mai întoarce acasă. Am plâns atunci până nu am mai avut lacrimi. Dar nu mi-am permis să cad. Aveam o fetiță de crescut.

Am început să lucrez pe două fronturi: ziua la contabilitate într-o firmă mică din Ploiești, noaptea făceam traduceri pentru o editură online. Orice ban era pus deoparte pentru Ana: haine bune, meditații la engleză, tabere la munte, chiar dacă eu nu mi-am cumpărat niciodată o haină nouă fără să mă gândesc de două ori.

Anii au trecut greu. Radu ne-a vizitat rar și cu daruri ieftine. Ana îl aștepta mereu cu ochii mari și întrebări fără răspuns. Eu încercam să-i fiu și mamă, și tată. Îi citeam povești seara, îi făceam clătite duminica dimineața, îi ștergeam lacrimile când copiii râdeau de ea că nu are „familie completă”.

Când Ana a intrat la liceu, am simțit că tot efortul meu începe să dea roade. Era premiantă, avea prieteni buni și părea fericită. Dar ceva s-a schimbat după ce a intrat la facultate în București. A început să vină tot mai rar acasă, iar când venea, era mereu nemulțumită.

— De ce nu ai făcut și tu mai mult? De ce nu avem și noi un apartament în București ca toți colegii mei? — mă întreba cu voce tăioasă.

— Ana, am făcut tot ce am putut… Am muncit cât doi oameni! — încercam eu să-i explic.

— Nu e destul! Toți au părinți care le-au dat ceva! Tu doar ai muncit și ai strâns pentru tine!

M-a durut fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Cum să-i explic că tot ce am făcut a fost pentru ea? Că dacă am pus bani deoparte, am făcut-o ca să aibă ea un viitor? Dar Ana nu voia să audă.

Într-o zi, după ce a terminat facultatea și s-a angajat la o firmă mare de consultanță, mi-a spus direct:

— Vreau partea mea din apartament. Știu că ai pus bani deoparte. Vreau să-mi dai ce mi se cuvine!

Am rămas fără grai. Apartamentul era moștenirea mea de la mama. Banii erau economiile mele pentru zile negre sau poate pentru o vacanță pe care nu mi-am permis-o niciodată. Dar Ana era hotărâtă.

— Toți colegii mei au primit ceva de la părinți! Tu doar ai strâns pentru tine!

Am cedat. I-am dat jumătate din economii și am vândut câteva bijuterii vechi ca să-i cumpăr un avans pentru o garsonieră mică în București. Am rămas aproape fără nimic.

Dar nici asta nu a fost destul. La o petrecere cu rudele, Ana a spus cu voce tare:

— Mama m-a ținut toată viața sub papuc! Nu mi-a dat niciodată libertate! A strâns bani doar pentru ea!

Toți au tăcut stânjeniți. M-am simțit mică, umilită, ca și cum tot sacrificiul meu nu a valorat nimic.

În seara aceea am sunat-o pe Magda și i-am spus totul printre lacrimi:

— Magda, unde am greșit? De ce copilul meu mă vede ca pe un dușman? Oare chiar am fost o mamă rea?

Magda a oftat:

— Maria, copiii nu văd mereu eforturile noastre. Poate că Ana are nevoie de timp să înțeleagă… Dar tu trebuie să ai grijă și de tine!

Dar cum să ai grijă de tine când toată viața ta ai trăit doar pentru altcineva? Cum să-ți găsești liniștea când propriul copil te judecă mai aspru decât oricine?

Acum stau singură în apartamentul gol și mă întreb: oare merită să te sacrifici complet pentru copilul tău? Sau e mai bine să-ți păstrezi și pentru tine o fărâmă de viață? Poate că răspunsul îl are cineva dintre voi…