Dincolo de Oglindă: Povestea Anei și a Frumuseții Nevăzute

— Nu-i nimic special la ea, doar o fată simplă, a spus mama, privind spre mine cu ochii obosiți de după naștere. Nu știu dacă m-a auzit cineva atunci, dar cuvintele ei au rămas agățate de tavanul salonului de maternitate ca o pânză de păianjen. Aveam să le simt greutatea ani la rând.

Am crescut în Bacău, într-un apartament mic, cu pereți subțiri și certuri dese. Mama, Mariana, era mereu preocupată de cum arătăm. Sora mea mai mare, Ioana, era „frumoasa familiei”, cu părul blond și ochi verzi ca sticla. Eu eram Ana, fata cu părul șaten și ochii căprui, mereu cu genunchii juliți și hainele pătate de la joacă. Tata nu spunea mare lucru, dar privirea lui când mă vedea încercând să mă machiez la oglindă spunea totul: „Nu te chinui, mamă, nu-i pentru tine.”

În clasa a cincea am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Lenuța:
— Ioana sigur o să aibă noroc în viață, e frumoasă foc! Ana… e mai de casă, așa. O să fie bună la carte.

M-am ascuns sub masă și am plâns. Am început să cred că nu meritam să fiu văzută. La școală, copiii râdeau de mine că port hainele Ioanei sau că am ochelari mari. Profesoara de română, doamna Popescu, mi-a spus odată:
— Ana, ai un suflet frumos. Să nu uiți asta niciodată.

Dar cine avea nevoie de suflet frumos când toți apreciau doar ambalajul?

Anii au trecut. Ioana primea flori la școală, eu primeam porecle. Mama îi cumpăra rochii noi pentru banchet, mie îmi scurta fusta veche a ei. Într-o seară, după ce Ioana a plecat la întâlnire cu băiatul cel nou din cartier, am întrebat-o pe mama:
— Mamă, tu mă vezi frumoasă?

A oftat și a evitat să mă privească:
— Ești… altfel. Ai alte calități.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să mă ascund în cărți și să scriu poezii pe care nu le citea nimeni. În liceu, am slăbit mult din cauza stresului și am început să port lentile de contact. Colegii au observat schimbarea:
— Băi, Ana, parcă te-ai schimbat! Ce-ai făcut?

Nu știam ce să răspund. Era tot eu, dar parcă altfel. Într-o zi, la o petrecere, un băiat pe care îl admirasem ani la rând s-a apropiat de mine:
— Nu știam că poți fi atât de drăguță când zâmbești.

Am zâmbit mecanic. Nu știam dacă să mă bucur sau să plâng.

Acasă însă totul era la fel. Mama îmi spunea mereu:
— Ai grijă să nu te îngrași iar! Să nu uiți că băieții se uită la fete subțiri.

Ioana plecase deja la facultate în București și posta poze perfecte pe Instagram. Eu am intrat la Litere în Iași și am început să mă simt liberă pentru prima dată. Acolo nimeni nu știa povestea mea. Nimeni nu mă compara cu sora mea sau cu standardele mamei.

Într-o zi, la seminarul de literatură comparată, profesorul m-a rugat să citesc o poezie scrisă de mine:
— Ana, ai o voce aparte. Să nu te temi să fii tu însăți.

Am simțit cum ceva se aprinde în mine. Am început să ies mai mult cu colegii, să mă îmbrac cum vreau eu și să mă privesc în oglindă fără să caut defecte. Am cunoscut un băiat, Vlad, care mi-a spus într-o seară:
— Tu vezi cât ești de frumoasă când vorbești despre ce-ți place?

Pentru prima dată am crezut că poate frumusețea chiar vine din interior.

După primul an de facultate m-am întors acasă pentru vacanță. Mama m-a privit lung când am intrat pe ușă:
— Nu te-am recunoscut! Ce-ai făcut cu tine?

Am zâmbit și i-am spus:
— M-am găsit.

Dar vechile răni nu dispar ușor. Într-o seară am auzit-o spunându-i tatei:
— Poate că totuși Ana o să-și găsească și ea pe cineva… Acum că s-a mai schimbat.

M-am dus în camera mea și am plâns ca atunci când eram copil. Mi-am dat seama că oricât m-aș schimba pe dinafară, pentru mama voi rămâne mereu „fata simplă”.

Anii au trecut și am ajuns profesoară de română într-un sat din apropiere de Iași. Încerc să le spun fetelor din clasele mele că frumusețea nu e doar ce vezi în oglindă sau pe Instagram. Uneori le povestesc despre Ana cea mică din Bacău care a crezut mult timp că nu merită să fie văzută.

Mama a îmbătrânit și uneori mă sună doar ca să-mi spună ce a mai făcut Ioana sau ce vecină s-a mai măritat bine. Dar acum nu mă mai doare la fel. Am învățat să mă văd prin ochii mei.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: dacă mama ar fi spus atunci altceva, oare aș fi fost alt om? Sau poate tocmai lipsa acelei validări m-a făcut să caut frumusețea adevărată?

Voi ce credeți? Cât contează cuvintele părinților pentru felul în care ne vedem noi? Ați trecut vreodată prin ceva asemănător?