Chipul bunicului în ochii fiului meu

— Nu-l mai privi așa, mamă! am izbucnit într-o seară, când ploaia bătea cu putere în geamuri, iar Vlad, băiețelul meu de nici doi ani, se juca pe covor cu o mașinuță veche. Mama îl urmărea cu ochii umezi, dar nu de drag, ci de o tristețe apăsătoare, ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Nu pot, Ioana… Parcă-l văd pe tata. Uite la sprâncenele lui, la fel de stufoase, la fel de încruntate când nu-i convine ceva. Și felul în care își pune mâinile la spate când merge… E ca și cum s-ar fi întors tata printre noi.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Știam că mama nu și-a iertat niciodată tatăl pentru anii de tăcere și certuri. Bunicul meu, Gheorghe, fusese un om aspru, cu vorba tăioasă și gesturi calculate. Îmi amintesc cum stătea la masă cu palmele mari pe genunchi și privea drept înainte, fără să spună nimic ore întregi. Când a murit, mama a plâns puțin și apoi s-a închis în ea însăși.

Acum, Vlad părea să-i fi adus aminte de tot ce încercase să uite.

— Poate că seamănă la chip, dar e doar un copil, am spus încet. Nu e corect să-l vezi prin ochii trecutului.

Mama a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu Vlad, care mă privea curios, de parcă ar fi înțeles tot ce se întâmplase.

— Mami? De ce e bunica tristă?

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Uneori, oamenii mari poartă în suflet povești grele. Dar tu ești aici să ne aduci bucurie.

În zilele următoare, am început să observ și eu lucruri ciudate la Vlad. Când era supărat, nu plângea ca ceilalți copii; se retrăgea într-un colț și își frământa mâinile exact ca bunicul Gheorghe. Când râdea, râdea scurt și zgomotos, cu capul dat pe spate — un gest pe care îl văzusem doar la poze vechi de familie.

Soțul meu, Radu, nu credea în astfel de lucruri.

— E doar o coincidență! Toți copiii seamănă cu cineva din familie. Nu-i puneți poveri pe umeri înainte să apuce să crească.

Dar eu simțeam altceva. Într-o noapte, l-am visat pe bunicul Gheorghe stând la masa din bucătărie. M-a privit lung și mi-a spus:

— Ai grijă de băiatul ăsta. Sufletul lui e mai bătrân decât crezi.

M-am trezit transpirată și am fugit în camera lui Vlad. Dormea liniștit, cu o mână sub obraz — exact ca bunicul.

A doua zi am decis să vorbesc cu mama.

— Mamă, trebuie să încercăm să-l vedem pe Vlad așa cum e el. Nu e tata reîncarnat. E copilul meu și nepotul tău. Dacă nu-l lăsăm să fie el însuși, o să-i facem rău.

Mama m-a privit lung.

— Știi ce mi-e cel mai frică? Că o să repetăm greșelile trecutului. Tata n-a știut să iubească altfel decât prin reguli și tăceri. Mi-e teamă că dacă Vlad chiar îi seamănă… poate o să sufere la fel ca mine.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Atunci hai să facem altfel. Să-l iubim fără condiții. Să-i arătăm că poate fi oricine vrea el să fie.

În următoarele luni am încercat să ne ținem promisiunea. Am ieșit împreună în parc, am râs la prostioarele lui Vlad, l-am lăsat să-și exprime emoțiile fără să-l certăm pentru fiecare moft sau criză de nervi. Dar uneori, când îl vedeam stând serios pe marginea patului sau privind pe fereastră cu o tristețe inexplicabilă pentru vârsta lui, mă întrebam dacă nu cumva sufletul bunicului chiar s-a întors printre noi.

Într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau galbene peste aleile din fața blocului, Vlad s-a apropiat de mama și i-a spus:

— Bunico, nu mai fi supărată! Eu sunt Vlad. Nu sunt nimeni altcineva.

Mama a izbucnit în plâns și l-a strâns tare la piept.

— Iartă-mă, puiule! Iartă-mă că te-am văzut prin ochii mei obosiți de amintiri…

Atunci am înțeles că uneori copiii vin pe lume nu doar ca să ne bucure, ci și ca să ne vindece rănile vechi. Poate că Vlad are gesturi bătrânești sau priviri adânci ca ale bunicului Gheorghe, dar el e un suflet nou care merită propria poveste.

Mă întreb adesea: câte dintre poverile noastre le transmitem copiilor fără să vrem? Și oare cât curaj ne trebuie ca să-i vedem așa cum sunt ei cu adevărat?