Umbra Singurătății și Lumina de Dincolo de Gard

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit în timp ce priveam pe geam, la blocurile cenușii din fața mea. Era o după-amiază de noiembrie, iar lumina palidă abia pătrundea în sufrageria mea. Telefonul stătea mut pe masă. Copiii mei, Ilinca și Vlad, nu mă sunaseră de două săptămâni. Știam că sunt ocupați cu viețile lor, cu serviciul, cu copiii lor. Dar tăcerea asta mă apăsa ca o piatră pe piept.

Am tresărit când am auzit bătăi ușoare în ușă. M-am ridicat anevoie și am deschis. În prag stătea Ruxandra, vecina de la trei, cu un zâmbet cald și o tavă cu prăjitură cu mere.

— Am făcut prea multă și m-am gândit că poate vă place, tanti Maria, mi-a spus ea.

Am simțit cum mi se umezeau ochii. Nu-mi aminteam când primisem ultima dată o vizită fără vreun motiv anume.

— Mulțumesc, draga mea, am spus încet. Intră puțin, dacă ai timp.

A intrat și s-a așezat pe canapea. Am vorbit despre vreme, despre piață, despre cât de scump s-a făcut uleiul. Dar apoi, fără să vreau, am început să-i spun cât de greu mi-e să fiu singură. Cum mă trezesc dimineața și nu am cui să-i spun „Bună dimineața”. Cum mă uit la telefon și sper să sune.

Ruxandra m-a ascultat fără să mă întrerupă. La final, mi-a luat mâna între palmele ei.

— Știți, și eu am trecut prin asta după ce a murit mama. Nu trebuie să vă fie rușine că vă simțiți așa. Dacă vreți, pot veni mai des pe la dumneavoastră.

Așa a început totul. Ruxandra venea aproape zilnic. Uneori aducea supă caldă sau flori de la piață. Alteori doar stăteam la povești sau ne uitam la seriale vechi la televizor. Îmi povestea despre fiica ei adolescentă, despre grijile de la serviciu. Eu îi povesteam despre tinerețea mea la țară, despre cum l-am cunoscut pe soțul meu, Ion.

Într-o zi, Ilinca m-a sunat pe neașteptate.

— Mamă, ești bine? Te-am visat tristă azi-noapte.

— Sunt bine, draga mea. Ruxandra vine des pe la mine. Nu mai sunt chiar așa singură.

Am simțit o ușurare în glasul ei.

— Mă bucur mult! Să știi că mă simțeam vinovată că nu pot veni mai des… Dar știi cum e cu copiii și serviciul…

— Știu, Ilinca. Nu-ți face griji pentru mine.

Dar adevărul era că mă durea distanța asta dintre noi. Când era mică, Ilinca venea mereu la mine în pat dimineața și mă îmbrățișa. Acum abia dacă ne vedeam de două ori pe an.

Într-o seară, Vlad a venit pe neașteptate cu soția lui, Simona.

— Mamă, am trecut să vedem dacă ai nevoie de ceva.

— Nu-mi trebuie nimic… doar să stați puțin cu mine.

Au stat o oră și au plecat grăbiți. Simona avea o întâlnire online pentru serviciu.

După ce au plecat, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Ruxandra a venit la scurt timp după aceea și m-a găsit așa.

— Maria… ce s-a întâmplat?

— Sunt doar obosită… obosită să fiu singură… obosită să fiu o povară pentru copiii mei…

M-a luat în brațe și m-a lăsat să plâng până m-am liniștit.

— Nu ești o povară pentru nimeni. Și dacă vrei să mergem undeva împreună sau să faci ceva nou… eu sunt aici.

A doua zi m-a convins să mergem la un atelier de pictură pentru seniori la Casa de Cultură din cartier. La început am râs de mine – nu mai ținusem o pensulă în mână din școala generală! Dar acolo am întâlnit alte femei ca mine: singure, uitate de copii sau răvășite de pierderi grele. Am început să râdem împreună, să ne povestim viețile peste foi de hârtie colorată.

Cu timpul, relația mea cu copiii s-a schimbat puțin. Au început să mă sune mai des, poate pentru că simțeau că nu mai sunt atât de dependentă de ei. Dar tot simțeam un gol – o rană care nu se vindeca ușor.

Într-o duminică, Ilinca a venit cu nepoata mea cea mică. Au stat toată ziua și am gătit împreună sarmale ca pe vremuri. Seara, când au plecat, Ilinca m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… îmi pare rău că nu vin mai des. Dar mă bucur că ai găsit pe cineva care să-ți fie aproape.

Am zâmbit printre lacrimi.

— Știi… uneori familia nu e doar sângele tău. E și cine stă lângă tine când ai nevoie cel mai mult.

Acum nu-mi mai e rușine să spun că am nevoie de ajutor sau că sufăr de singurătate. Prietenia cu Ruxandra m-a învățat că nu trebuie să tragi singur de povara zilelor grele – uneori e suficient să deschizi ușa și să primești un om bun în viața ta.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim în blocuri pline de oameni și totuși ne simțim atât de singuri? Oare cât ar schimba lumea dacă am avea curajul să batem la ușa vecinului și să întrebăm simplu: „Ce mai faci?”