Banii lor, viața mea: Povestea unei fiice care nu a fost niciodată destul de bună

— Nu, Irina, nu o să-ți dăm niciun ban. Ai 28 de ani, e timpul să te descurci singură! vocea mamei mele, Rodica, răsuna tăios prin telefon, ca un verdict. Tata, Viorel, era mereu acolo, în fundal, aprobând din cap, fără să spună nimic. Îi vedeam cu ochii minții în sufrageria lor spațioasă din Cotroceni, cu mobila scumpă și tablourile acelea pe care le schimbau la fiecare doi ani, ca să nu se plictisească de ele.

Eu eram în garsoniera mea din Militari, cu chiria scadentă peste două zile și frigiderul aproape gol. Mă uitam la pereții subțiri, la canapeaua veche primită de la o prietenă și mă întrebam dacă nu cumva exagerez. Poate chiar merit să mă descurc singură. Poate că așa trebuie să fie. Dar când vezi că părinții tăi își cumpără a treia mașină „de weekend” și tu nu ai bani de metrou, începi să simți o furie mocnită care te roade pe dinăuntru.

— Mamă, nu-ți cer să-mi plătești vacanțe în Maldive. Am nevoie doar de un mic ajutor până iau salariul. Am avut niște cheltuieli neprevăzute cu dentistul… am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi se frângea.

— Irina, dacă te ajutăm acum, o să te obișnuiești. Știi bine că noi am muncit pentru tot ce avem. Tata tău a crescut fără nimic! Eu am făcut naveta la liceu cu trenul personal! Nu vrem să-ți fie greu, dar trebuie să înveți să te descurci.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Nu era prima dată când refuzau să mă ajute. De fiecare dată găseau alt motiv: „Nu vrem să te facem dependentă”, „Trebuie să-ți construiești singură viața”, „Noi nu am avut pe nimeni”. Dar eu nu voiam totul de-a gata. Voiam doar să simt că nu sunt singură pe lume.

Prietenii mei râdeau când le povesteam. „Ce noroc ai! Ai părinți bogați!” Dar niciunul nu știa cum e să te simți ca un musafir în propria familie. Să știi că ai putea avea orice, dar nu meriți nimic.

Într-o seară, după ce am mâncat ultima conservă de fasole din dulap, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești bine. Să nu uiți că mâine e ziua bunicii. Să vii la masă.”

Am ajuns la vila lor cu metroul și apoi pe jos. Mirosea a cozonac și a parfum scump. Bunica stătea la masă, zâmbind timid. Tata citea ziarul, mama aranja tacâmurile de argint.

— Ce faci, Irina? Cum merge la serviciu? m-a întrebat tata fără să ridice privirea din ziar.

— Bine… încerc să mă descurc.

Mama s-a uitat la mine peste ochelari.

— Ai slăbit. Nu mănânci destul? Să nu-mi spui că iar ai cheltuit banii pe prostii!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunica mi-a pus o felie mare de friptură în farfurie și mi-a șoptit:

— Mănâncă, mamă. Să nu pleci flămândă.

La desert, mama a început să povestească despre noul lor proiect imobiliar: „O să investim într-un bloc nou în Pipera. Poate cândva o să-ți iei și tu un apartament acolo.”

Am izbucnit:

— Poate dacă m-ați ajuta măcar cu avansul! Sau măcar cu chiria pe o lună!

S-a lăsat liniștea. Tata a pus ziarul jos.

— Irina, noi ți-am dat tot ce ai avut nevoie: educație bună, haine, tabere. Acum e rândul tău să te ridici singură.

— Dar voi n-ați fost niciodată singuri! V-ați avut unul pe altul! Eu ce am?

Mama s-a ridicat brusc de la masă.

— Dacă vrei milă, du-te la stat! Noi nu suntem banca ta personală!

Am plecat plângând din casă. Bunica m-a urmărit până la ușă și mi-a strecurat 100 de lei în palmă.

— Să nu le spui… Ei n-au inimă, dar eu știu cum e să n-ai nimic.

În noaptea aceea am dormit îmbrăcată pe canapea, cu banii bunicii strânși în pumn. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem: facultatea terminată cu bursă ca să nu-i „cost” prea mult; joburi prost plătite doar ca să nu depind de ei; relații ratate pentru că niciun băiat nu era „suficient de bun” pentru fata lor.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Sper că ai ajuns cu bine acasă. Să nu uiți că viața e grea pentru toată lumea.”

Am început să caut al doilea job. Am lucrat ca operator call-center ziua și ca ospătăriță noaptea. Uneori adormeam în metrou sau uitam să mănânc. Prietena mea cea mai bună, Anca, mă certa:

— De ce nu le spui adevărul? Cât poți să mai reziști?

— Nu vreau mila lor… Vreau doar să fiu văzută.

Au trecut luni întregi până când am reușit să-mi plătesc toate datoriile și să pun deoparte pentru o garsonieră mică într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Când le-am spus părinților mei că mă mut singură, mama a oftat:

— Vezi? Dacă vrei cu adevărat ceva, poți obține orice!

Dar eu știam adevărul: poți obține orice doar dacă ai pe cineva care te susține măcar cu o vorbă bună. Am rămas cu gustul amar al victoriei câștigate cu prețul singurătății.

Acum stau pe balconul meu mic și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare cât valorează independența dacă trebuie s-o plătești cu dragostea părinților tăi? Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că suntem liberi doar pentru că am fost lăsați singuri?