Cum am crescut o fiică care dă vina pe toți, mai puțin pe ea însăși: Povestea mea cu Evelina

— Nu e vina mea, mamă! De ce nu înțelegi niciodată? strigă Evelina, trântind ușa camerei cu atâta forță încât tabloul cu noi două, de la botezul ei, se clatină pe perete.

Rămân în hol, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. O aud plângând dincolo de ușă, dar nu mai am curaj să intru. Nu mai știu cum să ajung la ea. Parcă fiecare cuvânt al meu e o nouă rană, fiecare încercare de a o ajuta e o nouă acuză. Mă întreb, pentru a mia oară: unde am greșit?

Evelina a fost mereu copilul meu de suflet. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei a plecat când avea doar trei ani. Am vrut să-i fiu și mamă, și tată, să nu simtă lipsa de nimic. Am muncit două joburi, am renunțat la ieșiri, la vacanțe, la tot ce era pentru mine. Totul era pentru ea. Când plângea că nu are păpușa pe care o au colegele ei, făceam rost de bani și i-o cumpăram. Când voia să meargă la balet, deși abia aveam cu ce plăti chiria, găseam o soluție. Îi spuneam mereu: „Tu meriți totul!”

Dar undeva, pe drum, ceva s-a rupt. Poate că am confundat dragostea cu datoria de a-i face toate poftele. Poate că am vrut să compensez lipsa tatălui ei cu prea multă indulgență. Poate că am uitat să-i spun și „nu”.

La școală, Evelina era mereu nemulțumită. „Doamna nu mă place!”, îmi spunea după fiecare notă mai mică. „Colegele sunt rele!”. Încercam să o încurajez: „Poate data viitoare va fi mai bine. Poate trebuie să muncești mai mult.” Dar ea se închidea în sine și refuza să accepte că ar putea greși.

Anii au trecut și problemele s-au adâncit. La liceu, a început să chiulească. „Profesorii sunt proști!”, îmi spunea. „Nu știu să predea!”. Când am fost chemată la școală pentru absențele ei, am încercat să discutăm calm.

— Evelina, trebuie să-ți asumi ce faci. Nu poți da vina mereu pe alții.
— Tu nu mă înțelegi! Niciodată nu m-ai înțeles!

Apoi a venit perioada facultății. A schimbat trei specializări în doi ani. Mereu era vina sistemului, a colegilor, a profesorilor care nu știau să aprecieze „adevărata valoare”.

— Mamă, nu vezi că toți sunt împotriva mea? Nimeni nu mă ajută!
— Evelina, poate ar trebui să te gândești dacă nu cumva ai și tu o parte din vină…
— Gata! Nu mai vreau să aud! Tu ești ca toți ceilalți!

Am început să mă simt vinovată pentru tot: pentru divorțul de tatăl ei, pentru lipsurile din copilărie, pentru fiecare dată când am ridicat tonul sau când am cedat și i-am făcut pe plac doar ca să nu plângă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre jobul ei nou — pe care îl ura deja după două săptămâni — am găsit-o plângând în bucătărie.

— Mamă… de ce nu pot fi fericită?

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Poate pentru că te lupți cu toată lumea… și uiți să te uiți la tine.

A izbucnit din nou:

— Deci tot eu sunt de vină? Mereu eu!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să-i spun că e vinovată. Voiam doar să o ajut să vadă că uneori trebuie să ne asumăm greșelile ca să putem merge mai departe.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea și la cât de severă era cu mine. La cât de mult am suferit când nu m-a lăsat să fac ce voiam eu. Și totuși… poate că disciplina ei m-a făcut mai puternică.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Evelina făcând bagajele.

— Plec la Irina câteva zile. Am nevoie de spațiu.

N-am încercat s-o opresc. I-am spus doar:

— Să ai grijă de tine.

Când a plecat, casa s-a umplut de liniște și gol. Am rămas singură cu gândurile mele, cu pozele vechi și cu întrebarea care mă macină mereu: dacă aș fi fost altfel, ar fi fost și ea altfel?

Au trecut două săptămâni până când mi-a dat un mesaj:

„Mamă… putem vorbi? Mi-e dor de tine.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Avea ochii umflați de plâns și părea mai mică decât oricând.

— Mamă… cred că ai dreptate. Poate că uneori exagerez… dar mi-e greu să recunosc când greșesc. Mi-e frică să nu te dezamăgesc.

Am simțit cum mi se scurge toată tensiunea din corp.

— Evelina… nu trebuie să fii perfectă ca să te iubesc. Dar trebuie să fii sinceră cu tine însăți.

A zâmbit timid și m-a strâns în brațe.

Acum încercăm împreună să reparăm ce s-a rupt între noi. Nu e ușor — uneori ne certăm din nimicuri, alteori ne apropiem mai mult ca niciodată. Dar am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă să-i dai copilului totul pe tavă, ci să-l ajuți să devină responsabil pentru propriile alegeri.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi nu ne recunoaștem greșelile până nu e prea târziu? Și câți părinți își dau seama că uneori dragostea poate răni la fel de tare ca indiferența?