Inima mea pentru trei vieți

— Nu pot, domnule doctor. Nu pot să aleg între copiii mei! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce soțul meu, Radu, îmi strângea mâna cu disperare.

Era o seară geroasă de ianuarie, iar în salonul alb de la Maternitatea Polizu, timpul părea să stea pe loc. Doctorul Vasile, cu ochii lui obosiți și vocea calmă, încerca să-mi explice pentru a treia oară riscurile. — Ioana, ai o inimă slabă. Dacă duci sarcina cu toți trei copiii, s-ar putea să nu supraviețuiești. Gândește-te la Maria, la Radu… la familia ta.

M-am uitat la Radu. Ochii lui erau roșii de nesomn și teamă. — Ioana, nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să-ți spun ce să faci. Ești mama lor deja.

Adevărul era că mă simțeam deja mamă pentru fiecare dintre acele trei inimi mici care băteau în mine. Le simțeam mișcările, le vorbeam în fiecare seară, le promiteam că voi face orice ca să le văd crescând. Dar inima mea, slăbită de o boală congenitală pe care o moștenisem de la tata, mă trăda acum când aveam mai mare nevoie de ea.

— Să renunț la unul? Cum? Cum să aleg? Care dintre ei merită mai puțin să trăiască? am urlat în gând, strângându-mi burta rotundă.

Mama a venit a doua zi la spital. S-a așezat lângă mine pe pat și mi-a șoptit: — Eu te-am crescut singură după ce l-am pierdut pe tata. Știu ce înseamnă să fii mamă și să-ți fie frică pentru copilul tău. Dar uneori trebuie să fii egoistă ca să supraviețuiești.

— Nu pot, mamă. Nu pot fi egoistă. Dacă Dumnezeu mi-a dat trei copii, cine sunt eu să decid altfel?

Zilele au trecut greu. Fiecare ecografie era un chin: bătăile inimilor lor, mici și rapide, se auzeau ca niște ciocănituri de speranță. Doctorii insistau: — Procedura de reducere selectivă e singura șansă să rămâi în viață și măcar doi copii să se nască sănătoși.

Radu a început să se închidă în el. Nu mai vorbea decât despre facturi, despre cât va costa incubatorul, despre ce vom face dacă rămân paralizată sau dacă mor. Într-o seară l-am auzit plângând în baie. Am intrat încet și l-am îmbrățișat.

— Radu, știu că ți-e frică. Și mie mi-e frică. Dar nu pot… nu pot să aleg moartea pentru unul dintre ei.

— Și dacă te pierd pe tine? Ce fac cu trei copii fără mamă?

— O să mă ai lângă tine. O să lupt pentru ei și pentru tine.

În luna a șasea am început să am dureri cumplite în piept. Am ajuns din nou la spital, cu ambulanța urlând prin traficul din București. Doctorul Vasile m-a privit grav: — Ioana, ești pe muchie de cuțit. Inima ta abia mai face față.

Am refuzat din nou procedura. Am semnat hârtii peste hârtii că îmi asum riscul. Mama a început să vină zilnic cu ciorbe și rugăciuni. Radu s-a mutat practic în salonul meu, dormind pe un scaun de plastic.

Într-o noapte am visat că îi țin pe toți trei la piept: două fete și un băiat. M-am trezit plângând și i-am spus lui Radu: — O să-i vezi, o să-i ținem în brațe!

Nașterea a venit mai devreme cu două luni. Eram într-o stare critică; asistentele alergau prin salon, iar eu simțeam că mă scufund într-o mare de durere și teamă. Am apucat doar să-i spun mamei: — Să nu-i lași niciodată singuri!

Când m-am trezit după operație, totul era încețoșat. Mama plângea lângă patul meu, iar Radu îmi ținea mâna.

— Sunt bine? Copiii?

— Sunt vii, Ioana! Toți trei! Sunt mici, dar luptători ca tine!

Am început să plâng fără oprire. Îi vedeam doar prin geamul incubatorului: Ana-Maria, Ilinca și Vlad. Fiecare avea câte un tub micuț și pielea translucidă ca aripile de fluture.

Primele luni au fost un coșmar: drumuri între casă și spital, nopți nedormite, griji financiare uriașe. Radu a început să lucreze dublu; mama gătea pentru toată secția de neonatologie ca să ne lase asistentele să stăm mai mult lângă copii.

Au trecut ani până când am simțit că suntem o familie normală. Inima mea încă mă trădează uneori; obosesc repede, nu pot alerga după ei prin parc ca alte mame. Dar când îi văd râzând împreună sau când mă strigă toți trei odată „mama!”, știu că am făcut alegerea corectă.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat de medici, aș fi trăit mai ușor? Poate da… Dar oare aș fi putut trăi cu inima împărțită între viață și regret?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate există răspunsuri simple pentru unii… dar pentru mine dragostea nu a cunoscut niciodată jumătăți de măsură.