Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie!
Vocea doamnei Maria a răsunat ascuțit din hol, tăind liniștea serii ca un cuțit. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Vlad era în sufragerie, cu ochii în telefon, ca de obicei. Am inspirat adânc, încercând să-mi adun răbdarea care se subția pe zi ce trece.

— Îmi pare rău, doamnă Maria, am uitat, am spus încet, dar știam că nu contează. Orice aș fi făcut, tot nu era bine.

M-am întors la chiuvetă, dar gândurile nu-mi dădeau pace. De cinci ani locuiam în apartamentul acesta de două camere din Drumul Taberei, împărțind fiecare colțișor cu mama lui Vlad. La început am crezut că va fi temporar. Vlad mi-a promis că strângem bani pentru avansul la un apartament al nostru. Dar banii au venit și s-au dus pe alte urgențe, iar timpul a trecut. Și Vlad… Vlad nu voia să plece. Nu putea s-o lase singură pe mama lui.

— Vlad, putem să vorbim? am întrebat mai târziu, când am rămas singuri în dormitor.

— Acum? Sunt obosit, Irina…

— Te rog. Nu mai pot așa. Simt că mă sufoc aici. Nu avem intimitate, nu avem liniște…

A oftat și s-a ridicat pe cot.

— Irina, știi că mama nu se descurcă singură. Are probleme cu inima, îi e greu să urce scările… Cum să o las?

— Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta? Eu unde sunt?

Mi-au dat lacrimile fără să vreau. Vlad s-a uitat la mine cu o tristețe resemnată.

— E mama mea. Nu pot s-o abandonez.

M-am ridicat din pat și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Am privit blocurile gri, luminile palide din ferestrele vecinilor. Câte femei or mai trăi povestea mea? Câte or mai fi străine în propria lor casă?

A doua zi dimineață, doamna Maria m-a întâmpinat cu aceeași privire critică.

— Să nu uiți să iei pâine când vii de la muncă! Și vezi că iar ai lăsat geamul deschis la bucătărie.

Am strâns din dinți și am plecat spre serviciu. La birou, colega mea, Simona, m-a întrebat ce am pățit.

— Nimic… doar oboseală, am mințit.

Dar adevărul era că mă simțeam invizibilă. Ca și cum viața mea nu-mi mai aparținea. Seara, când m-am întors acasă cu pâinea în mână, Vlad era deja acolo. Am încercat să-i vorbesc din nou.

— Vlad, te rog… hai să găsim o soluție. Putem să-i luăm mamei o femeie care să o ajute. Sau să ne mutăm aproape de ea…

— Nu vreau să aud! a ridicat vocea el pentru prima dată. Nu vreau să o las singură! Dacă pățește ceva?

— Și dacă noi pățim ceva? Dacă ne pierdem unul pe altul?

A tăcut. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

În weekend a venit sora lui Vlad, Alina, cu soțul și copiii lor. Au râs, au povestit, dar eu m-am simțit ca o cameristă în propria casă. La plecare, Alina mi-a șoptit:

— Știu că nu-ți e ușor… dar mama n-o să se schimbe niciodată.

Am zâmbit forțat și am închis ușa după ei. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la visele mele de fată simplă din Ploiești care visa la un apartament micuț cu perdele albe și liniște. La serile în care să stau cu Vlad pe canapea fără să ne întrerupă nimeni.

Luni dimineață am făcut bagajul. Un singur geamantan cu hainele mele și câteva cărți. Vlad m-a privit șocat.

— Ce faci?

— Plec la Simona câteva zile. Am nevoie să respir…

A încercat să mă oprească, dar nu mai aveam putere să lupt pentru doi.

La Simona acasă am plâns ore întregi.

— Irina, trebuie să te gândești la tine! Nu poți trăi toată viața după regulile altcuiva…

Avea dreptate. Dar cum să aleg între mine și omul pe care îl iubesc? Cum să-l fac pe Vlad să înțeleagă că dragostea nu înseamnă sacrificiu până la anihilare?

După trei zile m-am întors acasă doar ca să vorbesc cu el.

— Vlad… dacă nu putem avea un spațiu doar al nostru, nu știu dacă mai putem merge înainte împreună.

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Deci mă pui să aleg între tine și mama?

— Nu… dar te rog să alegem împreună un drum pentru NOI.

A tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— Nu pot… Îmi pare rău.

Am plecat din nou, de data asta definitiv. Au trecut luni de atunci și încă mă doare. Dar acum am liniște. Am spațiul meu mic și tăcut unde pot respira fără teamă că cineva mă judecă pentru fiecare gest.

Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de părinți și începe dreptul nostru la fericire? Poate cineva să răspundă fără să doară?