Ultima Întâlnire cu Trecutul: O Mamă între Iertare și Datorie

— Ioana, trebuie să vorbim. E important. Vocea lui Vlad răsuna în telefon, rece și apăsată, ca o sentință. Era trecut de ora nouă seara, iar eu tocmai încercam să-l adorm pe Radu, băiatul nostru de opt ani, care încă mai întreba uneori de ce tata nu mai vine acasă.

— Nu acum, Vlad. Nu e momentul, am răspuns automat, strângând telefonul în palmă ca și cum aș fi putut stoarce din el toată durerea ultimilor ani.

— Ioana, te rog. Nu pentru mine. Pentru el. Vreau să-mi iau rămas bun de la Radu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce tocmai acum? După tot ce ne-a făcut? După atâtea minciuni, nopți în care l-am așteptat cu sufletul la gură, doar ca să aflu că era cu alta? După ce mi-a spus în față că nu mă mai iubește, dar că „ar vrea să rămânem prieteni pentru copil”? Prieteni… Ce glumă amară.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Radu dormea liniștit, cu jucăria lui preferată strânsă la piept. Pentru el, lumea era încă simplă: mama îl iubește, tata îl iubește, chiar dacă nu mai locuim toți împreună. Dar eu? Eu eram un câmp de bătălie între furie și dorința de a-l proteja.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama. Aveam nevoie de sfatul ei, chiar dacă știam deja ce o să-mi spună.

— Ioana, nu-l lăsa să-l vadă pe Radu! Ce fel de tată e ăsta? S-a gândit el la copil când umbla cu toate femeile? S-a gândit la tine?

— Mamă, nu e atât de simplu… Radu are nevoie de răspunsuri. Poate are nevoie să-l vadă o ultimă dată.

— Ai grijă la sufletul lui! Sufletul tău e deja făcut praf, dar măcar pe el să-l protejezi!

Am închis telefonul și m-am uitat în oglindă. Chipul meu obosit, cearcănele adânci, ridurile care apăruseră prea devreme… toate erau urmele unei iubiri care s-a transformat în război.

În acea după-amiază, Vlad a venit. Nu l-am lăsat să intre în casă. Am ieșit pe scara blocului, unde mirosul de var proaspăt și ecoul pașilor goi făceau totul și mai apăsător.

— Ioana… știu că nu merit nimic de la tine. Dar vreau să-l văd pe Radu. Plec din țară. Definitiv.

— Și crezi că poți repara totul cu o vizită? Ai idee cât a plâns copilul după tine? Ai idee cât am încercat să-i explic că nu e vina lui?

Vlad a tăcut. Ochii lui albaștri, cândva plini de viață, erau acum goi. Am văzut pentru prima dată regretul adevărat.

— Nu pot schimba trecutul. Dar pot măcar să-i spun adevărul. Să-i spun că îl iubesc, chiar dacă am greșit față de voi.

Am simțit cum furia se amestecă cu mila. O parte din mine voia să-l alunge, să-i spun că nu are dreptul nici măcar la atât. Dar alta… alta știa că Radu are nevoie de această despărțire ca să poată merge mai departe.

— Bine, Vlad. Îl poți vedea mâine. Dar nu singur cu el. Vreau să fiu acolo.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să salvez ceva ce era deja mort: serile în care găteam cina preferată a lui Vlad doar ca să vină acasă mirosind a parfum străin; zilele în care îi spuneam lui Radu că „tata lucrează mult”, când de fapt tata era la braț cu alta prin oraș; Crăciunurile în care ne prefăceam că suntem o familie fericită doar pentru poze.

Dimineața am pregătit micul dejun ca un robot. Radu era vesel, habar n-avea ce urma să se întâmple.

— Mami, azi vine tata?

— Da, puiule. O să vorbim toți trei.

Când Vlad a intrat pe ușă, Radu a alergat la el fără ezitare. L-a îmbrățișat strâns, iar Vlad s-a aplecat și l-a ridicat în brațe ca pe vremuri.

— Tati… mi-a fost dor de tine!

— Și mie mi-a fost dor de tine, puiule…

M-am retras într-un colț al camerei și i-am privit cum vorbesc despre lucruri simple: școală, fotbal, desene animate. Apoi Vlad s-a uitat la mine și mi-a făcut semn că vrea să-i spună ceva lui Radu.

— Radu… tati trebuie să plece pentru o vreme lungă. Poate nu o să ne mai vedem prea curând.

Ochii copilului s-au umplut de lacrimi.

— De ce? Am făcut eu ceva rău?

Mi s-a rupt sufletul. Vlad s-a apropiat și l-a luat de mână.

— Nu ai făcut nimic rău! Tati te iubește foarte mult. Dar uneori oamenii mari fac greșeli și trebuie să plece ca să le repare.

Radu s-a lipit de mine și a început să plângă în hohote. L-am strâns tare la piept și am simțit cum toată furia mea se topește într-o durere surdă.

După ce Vlad a plecat, am rămas singuri în liniștea casei noastre mici. Radu s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Mami… o să mă mai iubească tata?

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Da, puiule. O să te iubească mereu. Și eu o să fiu mereu aici pentru tine.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine? Oare e mai important adevărul sau liniștea sufletească a unui copil? Poate cineva să vindece vreodată rănile trădării?