Căsătorită Prea Devreme: Povestea Unei Vieți Trăite Pentru Alții

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea lui Sorin răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Îl privesc fără să clipesc, ca și cum aș încerca să-mi dau seama dacă vorbește serios sau doar are o zi proastă la serviciu. Dar ochii lui sunt reci, hotărâți.
— Ce vrei să spui? întreb încet, de parcă aș vorbi cu un copil bolnav.
— Vreau să plec. Să-mi văd de viața mea. Să fiu fericit.
Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Mă sprijin de masă, încercând să nu cad.

Așa a început sfârșitul. Aveam 45 de ani atunci, iar viața mea părea deja consumată. M-am căsătorit cu Sorin la 20 de ani, după ce mama mi-a spus că „așa e bine, fată, să ai un bărbat serios lângă tine”. Nu-l iubeam cu adevărat, dar era muncitor, liniștit și părea că știe ce vrea. Am lăsat visele mele deoparte – voiam să merg la facultate la București, să devin profesoară de limba română – și am rămas în satul nostru din Bărăgan.

Anii au trecut repede. Maria s-a născut la scurt timp după nuntă, apoi Vlad. Casa noastră era mereu plină de râsete, certuri mărunte și miros de pâine caldă. Am muncit din greu: la câmp vara, la școală ca femeie de serviciu iarna. Sorin venea acasă obosit, dar mereu găsea ceva de criticat – mâncarea prea sărată, copiii prea gălăgioși, banii prea puțini.

— Elena, iar ai cheltuit pe prostii? Ce-ți trebuie ție rochie nouă? Cine te vede?
M-am obișnuit să tac. Să nu răspund. Să-mi spun că așa e viața unei femei cinstite.

Copiii au crescut și au plecat: Maria la facultate în Cluj, Vlad la muncă în Germania. Casa s-a golit brusc. Am sperat că poate acum eu și Sorin vom avea timp unul pentru altul, că vom redescoperi ceva ce poate nici n-a existat vreodată între noi. Dar el devenea tot mai tăcut, tot mai absent.

În ziua când mi-am sărbătorit 45 de ani, am simțit pentru prima dată că sunt cu adevărat singură. Maria nu a putut veni acasă – avea sesiune –, Vlad nici atât. Sorin mi-a adus o floare ofilită și a plecat la birt cu băieții. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere.

Apoi a venit vestea: Sorin avea pe altcineva. O fată tânără din satul vecin, cu părul lung și râsul zgomotos. Nu mi-a spus-o direct; am aflat de la vecina mea, tanti Florica.

— Elena, fată, vezi că l-am văzut pe Sorin cu aia mică de la Cucuieți… Nu vreau să-ți spun prostii, dar lumea vorbește…

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Când l-am întrebat, nu a negat.

— Da, Elena. Îmi pare rău. Nu mai pot trăi cu tine. Vreau altceva.

A plecat într-o dimineață ploioasă de martie. A luat doar câteva haine și actele mașinii. Casa a rămas pustie și rece.

Primele luni după plecarea lui au fost un coșmar. Nu puteam dormi noaptea; mă plimbam prin camerele goale și mă întrebam cine sunt eu fără ei – fără Sorin, fără copii. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: riduri adânci, părul încărunțit pe la tâmple, ochii obosiți.

Maria mă suna rar; era ocupată cu studiile și apoi cu noul ei prieten. Vlad trimitea bani din Germania și mesaje scurte: „Mamă, ești bine?” Dar nu venea acasă niciodată.

Am început să merg la biserică duminica – nu pentru credință neapărat, ci pentru că acolo mai vedeam oameni, mai schimbam o vorbă cu cineva. Tanti Florica mă lua uneori cu ea la piață sau la cofetărie.

— Elena, nu poți să stai așa toată ziua închisă! Hai cu mine!
Dar eu simțeam că nu mai am nimic de oferit nimănui.

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi caietul meu din liceu – poezii scrise pe ascuns, vise despre orașe mari și iubiri adevărate. Am început să scriu din nou. La început timid, apoi tot mai mult. Scriam despre singurătate, despre dorul de copii, despre frica de bătrânețe.

Odată am prins curaj și am citit una dintre poezii la cenaclul literar din orașul vecin. Oamenii au aplaudat; cineva chiar m-a întrebat dacă am publicat vreodată ceva.

— Nu… N-am avut timp pentru mine niciodată…

Am început să simt că exist din nou. Câteodată primesc mesaje de la Maria: „Mamă, ce faci? Mi-e dor de tine.” Vlad m-a sunat într-o seară și mi-a spus că vrea să vină acasă de Crăciun.

Dar rana rămâne: am trăit aproape jumătate de secol pentru alții și abia acum învăț cine sunt eu cu adevărat.

Mă uit pe fereastră la câmpul pustiu și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Oare e prea târziu să ne regăsim?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum v-ați regăsi după o viață trăită pentru alții?