Umbrele Trecutului: Întâlnirea cu Dragostea Pierdută

— Tu ești… tu chiar ești? am șoptit, simțind cum sângele îmi fuge din obraji. În fața mea, sub lumina galbenă a felinarului, stătea Mihai. Umerii îi erau aduși, hainele ude îi atârnau pe trupul slăbit, iar ochii — aceiași ochi albaștri care odinioară mă făceau să uit de mine — mă priveau acum cu o tristețe sfâșietoare. Nu a spus nimic. Doar a întins mâna, tremurând, ca și cum ar fi vrut să mă atingă, dar s-a oprit la jumătate.

Am simțit cum trecutul mă izbește ca un val rece. M-am întors brusc, încercând să-mi controlez respirația. „Nu acum, nu aici”, mi-am spus în gând, dar inima mea bătea nebunește. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să mă tem de omul pe care îl iubisem mai mult decât pe mine însămi?

Totul a început într-o vară toridă, la o terasă din centrul Bucureștiului. Eu, Ana-Maria, fată simplă dintr-un cartier mărginaș, studentă la Litere, mereu cu nasul în cărți și cu sufletul plin de vise naive. El — Mihai — părea desprins din altă lume: sigur pe el, carismatic, cu un zâmbet care topea orice urmă de îndoială. M-a remarcat printre prietenele mele și, spre uimirea mea, m-a invitat la dans. Încă îmi amintesc cum mi-au tremurat genunchii când mi-a șoptit la ureche: „Ești diferită. Vreau să te cunosc.”

La început totul părea perfect. Îmi trimitea mesaje lungi noaptea, mă suna doar ca să-mi audă vocea, îmi aducea flori fără motiv. Pentru prima dată în viață m-am simțit văzută. Dar curând au apărut umbrele. Prietenele mele îmi spuneau că mă schimbasem: nu mai ieșeam cu ele, nu mai râdeam ca înainte. Mama mă întreba mereu dacă sunt bine, iar eu îi răspundeam mereu același lucru: „Da, mamă, sunt fericită.”

Adevărul era că nu voiam să văd semnele. Mihai devenise posesiv. Îmi verifica telefonul, se supăra dacă primeam mesaje de la colegi băieți, îmi critica hainele: „E prea scurtă fusta asta pentru o fată serioasă.” La început am crezut că e doar gelozie, că mă iubește prea mult. Dar încet-încet am început să mă pierd pe mine însămi.

— Ana, nu înțelegi că eu vreau doar ce e mai bine pentru tine? îmi spunea el într-o seară, după ce m-a certat că am stat prea mult la bibliotecă.
— Dar eu… eu doar am avut seminarul prelungit… am încercat să mă apăr.
— Nu-mi place când minți! a ridicat tonul și pentru prima dată mi-a fost frică.

Am rămas cu el încă un an. Am renunțat la prieteni, la hobby-uri, chiar și la visul meu de a scrie poezie. Tot ce făceam era pentru el: găteam ce-i plăcea lui, îi spălam hainele, îi suportam crizele de nervi și tăcerile apăsătoare. Când m-a întrebat dacă vreau să ne mutăm împreună, am spus da fără să clipesc — poate din teamă că altfel m-ar părăsi.

Dar nimic nu era suficient. Oricât încercam să-l mulțumesc, găsea mereu ceva ce nu făceam bine. Într-o zi, după o ceartă violentă în care mi-a spart telefonul de perete pentru că am răspuns unui coleg la un mesaj despre seminar, am fugit la mama plângând. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus doar atât: „Nu te mai recunosc, Ana-Maria. Unde e fata mea veselă?”

Atunci am știut că trebuie să plec. Am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat fără să privesc înapoi. Mihai m-a sunat zile întregi, mi-a trimis mesaje disperate: „Îmi pare rău! Fără tine nu sunt nimic!” Dar nu m-am mai întors niciodată.

Anii au trecut greu. Am terminat facultatea cu greu, am lucrat ca profesoară suplinitoare într-un sat uitat de lume, apoi m-am mutat înapoi la București și am început să scriu din nou. Am încercat să-mi refac viața, dar rana a rămas acolo — o rană ascunsă pe care o purtam cu mine peste tot.

Azi-noapte l-am visat pe Mihai pentru prima dată după mult timp. Era tot tânăr și frumos ca atunci când l-am cunoscut. M-am trezit plângând și nu am știut de ce.

Și acum, după atâția ani, îl văd în fața mea — bătrânit înainte de vreme, cu ochii goi și mâinile tremurânde.

— Ana… a reușit să șoptească într-un final.

Am simțit cum tot ce am trăit împreună se revarsă peste mine: iubirea aceea nebună, frica, rușinea că nu am fost suficient de puternică să plec mai devreme.

— De ce ai venit? am întrebat cu voce stinsă.
— N-am avut curaj… Niciodată n-am avut curaj să-ți spun cât de mult te-am rănit… Cât de mult m-am urât pentru asta…

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe trotuar. Lumea trecea pe lângă noi fără să ne observe drama. M-am aplecat lângă el și i-am luat mâna în palmele mele reci.

— Mihai… nu pot schimba trecutul. Dar pot să te iert. Pentru mine însămi.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut în ochii lui nu doar regretul ci și eliberarea.

L-am lăsat acolo, sub ploaia măruntă de toamnă, cu sufletul mai ușor decât fusese vreodată.

Acum mă întreb: câți dintre noi rămânem prizonieri ai trecutului? Și cât curaj ne trebuie ca să ne iertăm pe noi înșine?