Alungată de acasă după vestea sarcinii: Zece ani mai târziu, părinții mei îmi cer ajutorul

— Nu pot să cred ce aud! Tu chiar ai rămas însărcinată? La optsprezece ani? Ți-ai bătut joc de noi, Irina!
Vocea mamei răsuna în sufrageria mică, cu pereții tapetați cu flori palide. Tata stătea în picioare, cu pumnii strânși, privindu-mă ca pe o străină. Îmi simțeam genunchii moi și inima bubuind în piept. Nu era un vis urât, era realitatea crudă: eram însărcinată, iar părinții mei nu voiau să audă de copilul meu.

— Nu vreau să aud scuze! Dacă alegi să păstrezi copilul, să nu mai calci pragul acestei case! a spus tata, cu vocea tăioasă.

Am ieșit din casă cu o geantă mică și lacrimile șiroind pe obraji. Vlad, iubitul meu, mă aștepta la colțul străzii. Nu avea nici el unde să mă ducă — părinții lui erau plecați în Italia de ani buni. Ne-am îmbrățișat strâns, ca doi copii speriați care se agață unul de altul în fața furtunii.

— O să ne descurcăm, Irina. Promit. O să găsim o soluție.

Am dormit câteva nopți pe la prieteni, apoi am găsit o garsonieră mică, la marginea orașului. Era frig și mucegai pe pereți, dar era a noastră. Am terminat liceul cu burta la gură, privită ciudat de profesori și colegi. Vlad lucra la un service auto, eu făceam curățenie la o pensiune. Fiecare zi era o luptă: cu banii, cu oboseala, cu rușinea pe care o simțeam când vedeam privirile oamenilor pe stradă.

Când s-a născut Mara, am simțit pentru prima dată că viața are sens. Era atât de mică și fragilă! Am plâns când am ținut-o în brațe prima dată. Vlad a plâns și el. Ne-am promis că nu o să-i lipsească nimic, dar promisiunile sunt ușor de făcut când ești tânăr și speriat.

Au urmat ani grei. Vlad a început să bea din ce în ce mai des. Se simțea copleșit de responsabilitate și lipsa banilor ne apăsa ca un jug. Certurile au devenit tot mai dese. Într-o seară, după ce a spart un pahar și a urlat la mine că l-am distrus, am luat-o pe Mara în brațe și am plecat. Am dormit într-un centru pentru mame abuzate două săptămâni.

Apoi am găsit un loc de muncă stabil la o firmă de curățenie. Am început să fac cursuri serale de contabilitate. Mara mergea la grădiniță și mă întreba mereu de ce nu are bunici ca ceilalți copii.

— Mami, tu ai avut mamă și tată?
— Da, iubita mea. Dar uneori oamenii fac greșeli și nu știu cum să le repare.

Anii au trecut greu, dar am reușit să ne mutăm într-un apartament micuț cu două camere. Mara a crescut frumos — isteață, curioasă, mereu cu zâmbetul pe buze. Eu am ajuns contabilă la o firmă mare din oraș. Viața începea să capete sens și liniște.

Într-o seară de toamnă, când Mara avea aproape zece ani, am auzit soneria insistentă la ușă. Am deschis și am rămas împietrită: mama și tata stăteau în prag, îmbătrâniți și triști.

— Irina… putem intra?

M-am dat la o parte fără să spun nimic. Mara s-a ascuns după mine, curioasă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat rece.

Mama a început să plângă.

— Am greșit mult față de tine… Tata e bolnav, are nevoie de tratament scump… Nu avem bani… Ne-am gândit că poate ne poți ajuta…

Am simțit cum mi se strânge inima. Zece ani nu m-au căutat deloc. Nici măcar când s-a născut Mara. Acum veneau la mine doar pentru că aveau nevoie de bani?

— Știi câte nopți am plâns după tine? Știi cât m-a durut să nu văd copilul crescând? Dar n-am avut curajul să vin… Tata n-a vrut… Dar acum nu mai avem pe nimeni…

Mara s-a apropiat încet de bunica ei.

— Tu ești mama mamei mele?

Mama a izbucnit în plâns și a îngenuncheat în fața ei.

— Da, iubita mea… Îmi pare atât de rău…

Tata stătea cu ochii în pământ.

— Irina… dacă poți… ajută-ne…

Am simțit furie, tristețe și milă amestecate în sufletul meu. M-am gândit la toate nopțile reci din garsoniera cu mucegai, la umilința din ochii vecinilor, la Mara care mă întreba mereu de bunici.

— O să vă ajut pentru că sunteți părinții mei și pentru că Mara merită să-și cunoască familia. Dar nu pot uita ce ați făcut.

Au rămas tăcuți. În acea seară am stat toți patru la masă pentru prima dată după zece ani. Mara povestea despre școală și prieteni; mama o asculta cu lacrimi în ochi; tata abia îndrăznea să mă privească.

Nu știu dacă vreodată voi putea ierta cu adevărat sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că viața te pune uneori în fața unor alegeri imposibile.

Mă întreb adesea: oare sângele chiar nu se face apă? Sau uneori e mai bine să-ți alegi singur familia?