Casa bunicii: între recunoștință și trădare

— Nu pot să cred că ai venit la mine cu așa ceva, Irina! vocea bunicii răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu miros de ceai de tei și pâine prăjită. Mâinile ei tremurau ușor, dar privirea era tăioasă, ca atunci când eram copil și făceam vreo poznă.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, neștiind dacă să intru sau să fug. Mă pregătisem zile întregi pentru discuția asta. Îmi repetasem argumentele în gând, ca la o piesă de teatru: „Bunico, știi că te iubesc. Am grijă de tine de atâția ani. Dacă ai vrea să-mi lași casa, aș putea să mă ocup mai bine de tine, să nu-ți fie frică de viitor…” Dar acum, cu ochii ei albaștri fixați pe mine, totul părea meschin și egoist.

— Bunico, nu vreau să te supăr… am început, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Nu mă supăr, Irina. Sunt doar dezamăgită. Credeam că tu ești altfel decât fratele tău sau decât restul familiei. Toți au venit la mine cu rugăminți și pretenții. Tu erai singura mea alinare.

M-am așezat încet la masă. Pe perete, fotografia veche cu bunicul mă privea acuzator. Îmi amintesc cum stăteam amândoi pe banca din fața casei, iar el îmi spunea povești despre război și foamete. Bunica mă învățase să gătesc, să cos nasturi și să nu mint niciodată.

— Nu e vorba doar de mine, am spus încet. Știi că mama nu mă ajută cu nimic. Tata a plecat de mult. Eu am rămas aici pentru tine. Am renunțat la facultate ca să pot avea grijă de tine când ai făcut infarctul…

Bunica a oftat adânc. S-a ridicat cu greu și a început să spele o cană deja curată.

— Știu că ai făcut sacrificii, Irina. Dar casa asta nu e doar a mea. E a familiei noastre. Eu nu pot să-ți promit nimic acum.

Am simțit cum mă sufoc. De ce nu înțelege? De ce nu vede că fără siguranța unui acoperiș deasupra capului nu pot merge mai departe? Fratele meu, Vlad, nu vine niciodată pe aici, dar sigur va apărea când va fi vorba de moștenire.

— Bunico, nu vreau să ajungem ca alții! Nu vreau să ne certăm pe avere după ce nu vei mai fi! Vreau doar să știu că pot avea grijă de tine fără să mă tem că într-o zi Vlad sau mama o să mă dea afară din casă.

Ea s-a întors spre mine cu ochii umezi:

— Tu crezi că eu n-am trăit destule ca să știu cum e lumea? Dar dacă-ți dau casa acum, ceilalți ce vor zice? Că te-am iubit pe tine mai mult? Că i-am nedreptățit? Și dacă tu te răzgândești? Dacă te îndrăgostești și pleci?

M-am ridicat brusc:

— Nu o să plec! Am stat aici când toți m-au uitat! Am spălat podelele când tu nu puteai merge! Am stat nopți întregi la capul tău!

Bunica a început să plângă încet. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuie să fie totul atât de greu?

A doua zi, Vlad a venit pe neașteptate. A intrat în casă cu aerul lui grăbit și superior:

— Ce-i cu scandalul ăsta? Am auzit că Irina vrea casa!

Bunica s-a retras în camera ei. Vlad s-a așezat la masă și m-a privit ironic:

— Știi că n-o să-ți lase nimic, nu? Eu sunt băiatul cel mare.

— Tu nici măcar nu vii pe aici! am izbucnit eu.

— Nu contează! Casa e a familiei!

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am încercat să fiu „fata bunicii”, cea care nu cere nimic și dă totul. Dar acum simțeam că mă sufoc sub povara datoriilor și a nesiguranței.

În zilele următoare, bunica a devenit tot mai tăcută. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale: vremea, prețul cartofilor, vecina care s-a îmbolnăvit. Între noi se lăsase o liniște grea.

Într-o seară, am găsit-o stând pe pat cu o scrisoare veche în mână.

— Irina, vino lângă mine…

M-am așezat și ea mi-a pus scrisoarea în palmă:

— E de la mama ta. Scria că îi pare rău că nu poate avea grijă de tine. Că spera ca eu să te cresc mai bine decât ar fi putut ea vreodată…

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Eu te iubesc, Irina. Dar nu pot să-ți dau casa acum. Poate într-o zi vei înțelege…

Am ieșit afară și am privit cerul plin de stele. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar a contat sau dacă am greșit cerând ceva pentru mine.

Oare dragostea adevărată înseamnă să renunți la tot pentru ceilalți? Sau avem dreptul să cerem și noi ceva la rândul nostru?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?