„Nu ești pregătită să trăiești singură!” – Povestea unei despărțiri de familie

— Nu ești pregătită să trăiești singură, Ilinca! Ai văzut ce s-a întâmplat cu verișoara ta, Alina? S-a mutat și după două luni a venit înapoi plângând. Nu vreau să treci prin asta!

Cuvintele tatălui meu au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-i explic că am găsit o garsonieră mică, la etajul patru, cu chirie decentă, aproape de serviciu. Dar el nu voia să audă. Stătea în capătul mesei, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca pe un copil care tocmai a spart o vază scumpă.

— Tata, am 29 de ani. Am un job stabil la contabilitate, nu mai sunt adolescenta aia care uita să-și spele hainele. Chiar nu ai încredere în mine?

Mama, care până atunci spăla vasele în bucătărie, s-a oprit și a tras cu urechea. Știam că și ea are temerile ei, dar măcar încerca să le ascundă sub un zâmbet cald.

— Ilinca, nu e vorba de încredere, ci de grijă. Lumea e grea, tu ești visătoare… Ai văzut ce s-a întâmplat cu vecina de la trei? Au spart-o hoții chiar ziua-n amiaza mare!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea am crescut cu povești despre pericolele lumii: hoți, oameni răi, facturi neplătite, vecini bârfitori. Dar nu mai eram copil. Voiam să-mi fac propria cafea dimineața fără să aud radioul dat tare pe știri sau să mă cert cu tata pentru că am lăsat lumina aprinsă la baie.

— Tata, nu vreau să fug de acasă. Vreau doar să încerc. Dacă nu merge, mă întorc. Dar trebuie să știu că pot.

A oftat adânc și a ieșit pe balcon, lăsând ușa trântită. Mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știi că te iubește, nu? Dar îi e frică… De când ai terminat facultatea și ai rămas aici, parcă s-a obișnuit să te aibă aproape.

Am dat din cap și am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Nu voiam să-l rănesc, dar nici nu mai puteam respira în casa aceea plină de reguli și griji.

Seara aceea a fost începutul unui război rece. Zile întregi tata nu mi-a vorbit decât monosilabic. Îl vedeam cum mă urmărește pe furiș când îmi făceam bagajele sau când vorbeam la telefon cu prietena mea, Roxana, care mă ajuta cu mutatul.

În ziua plecării, atmosfera era apăsătoare. Mama încerca să pară veselă:

— Să nu uiți să-ți iei medicamentele pentru alergie! Și pune-ți și puloverul ăla gros, că la etajul patru bate vântul!

Tata stătea în hol, cu mâinile în buzunare. Când am ieșit cu valiza după mine, m-a privit lung.

— Dacă ai nevoie de ceva… orice… mă suni.

Am dat din cap și am plecat fără să mă uit înapoi. În garsoniera nouă mirosea a vopsea proaspătă și a speranță. Primele zile au fost magice: mi-am pus pozele pe pereți, mi-am cumpărat o plantă (pe care am uitat s-o ud și a murit după o săptămână), am gătit paste și am dansat singură prin cameră.

Dar apoi au venit facturile. Și frigul. Și singurătatea. Într-o seară, după ce mi s-a ars becul din baie și n-am reușit să-l schimb decât după ce am sunat-o pe Roxana să mă ajute, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote.

M-am întrebat dacă tata avea dreptate. Poate chiar nu eram pregătită. Poate că visul meu de independență era doar o iluzie frumoasă.

A doua zi dimineață m-am trezit cu ochii umflați și cu telefonul plin de mesaje de la mama:

„Ai ajuns bine?”
„Ai mâncat?”
„Tatăl tău întreabă dacă ai nevoie de ceva.”

Am zâmbit amar. Chiar și supărat, tata tot avea grijă de mine.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze. Am învățat să-mi fac bugetul, să repar robinetul care curgea, să spun „nu” vecinei care venea mereu să ceară zahăr. Am început să mă simt acasă.

Într-o duminică am decis să merg acasă la părinți. Tata era în grădină, tunde iarba. Când m-a văzut, s-a oprit și m-a privit lung.

— Cum e?

— Greu… dar bine. Învăț.

A dat din cap și pentru prima dată l-am văzut zâmbind sincer.

— Știam eu că poți… dar mi-era frică să nu te pierd.

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din zidul dintre noi se topește.

Acum, când privesc în urmă, știu că drumul spre independență nu e niciodată ușor – nici pentru copii, nici pentru părinți. Dar oare cât de mult ar trebui să ne lăsăm conduși de frica celor dragi? Și cât curaj ne trebuie ca să ne găsim propriul drum?