„Nu apreciezi nimic! Trebuie să facem economii!” – Predica mamei mele, Elena, către mine și sora mea, Ioana

— Nu apreciezi nimic! Trebuie să facem economii! Ți-am spus de o mie de ori, Vlad, nu suntem ca alții!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită pe la colțuri. Era seara, iar eu și sora mea, Ioana, stăteam la masa veche, cu fața de masă pătată de cafea. Mama, Elena, își strângea halatul pe lângă corp și ne privea cu ochii ei obosiți, dar aprigi. Tocmai îi spusesem că vreau să merg la film cu colegii, iar Ioana ceruse bani pentru o bluză nouă.

— Mamă, e doar un film… am încercat eu să spun, dar ea m-a întrerupt.

— Un film azi, o bluză mâine… Știi cât costă toate astea? Știi cât muncesc eu la spital pentru fiecare leu? Voi credeți că banii cresc în copaci!

Ioana a oftat și s-a uitat pe fereastră. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam predica asta. De când tata a plecat în Italia acum trei ani și nu s-a mai întors decât de două ori acasă, mama a devenit tot mai încrâncenată. Totul era despre economii: să stingem lumina după noi, să nu aruncăm mâncarea, să purtăm hainele până se rup. Chiar și ciorapii îi cârpea singură, cu acul și ața, pe colțul mesei.

— Elena, lasă copiii în pace… a încercat bunica să intervină din sufragerie, dar mama a ridicat tonul:

— Nu, mamă! Dacă nu le spun eu acum, cine să le spună? Să nu ajungă ca mine, să-și numere banii de la o lună la alta!

Am simțit un val de rușine și furie. Nu voiam să fiu nerecunoscător. Știam că mama se sacrifică pentru noi. Dar simțeam că trăim ca niște prizonieri ai grijilor. Prietenii mei mergeau la munte în weekend sau ieșeau la pizza fără să se gândească la bani. Noi nu aveam voie nici măcar să visăm la asta.

— Vlad, tu nu vezi că lumea nu e dreaptă? a continuat mama. Dacă nu strângem acum, ce facem când vine iarna și trebuie să plătim gazul? Sau dacă se strică frigiderul?

Ioana s-a ridicat brusc:

— Mereu e ceva care s-ar putea strica! Mereu trebuie să ne fie frică de ce urmează! Eu nu mai pot!

A trântit ușa camerei ei. Mama a rămas nemișcată câteva secunde, apoi s-a așezat pe scaun și și-a pus capul în mâini. Am văzut cum îi tremură umerii. M-am apropiat încet.

— Mamă…

— Lasă-mă, Vlad… Nu înțelegi…

Am tăcut. În bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită și a tristețe. Am privit-o pe mama: avea riduri adânci la ochi și părul încărunțit pe la tâmple. Mi-am amintit cum râdea altădată când tata era acasă și mergeam toți trei la iarbă verde. Acum râsul ei era rar ca o zi însorită în noiembrie.

Noaptea aceea am adormit greu. Am auzit-o pe mama plângând în baie. Ioana nu mi-a răspuns la mesaj. M-am întrebat dacă e vina mea că mama suferă atât de mult sau dacă pur și simplu viața e nedreaptă cu noi toți.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama făcând lista de cumpărături.

— Vlad, mergi tu azi la piață? Să nu iei decât ce scrie aici! Și vezi să negociezi la cartofi!

Am luat lista fără chef. În drum spre piață m-am întâlnit cu Radu, colegul meu.

— Ce faci, mă? Hai cu noi la fotbal după-masă!

— Nu pot… trebuie să ajut acasă.

Radu a dat din umeri:

— Mereu ai treabă…

M-am simțit mic și invizibil. De ce viața noastră era atât de diferită?

La piață am negociat la cartofi cum m-a învățat mama. Am simțit privirea vânzătoarei: „Săracii copii…” Parcă toată lumea știa că suntem „cei care fac economii”.

Seara am încercat să vorbesc cu Ioana.

— Ți-e dor de tata? am întrebat-o încet.

Ea a dat din cap.

— Mi-e dor de cum era mama înainte…

Am tăcut amândoi. Poate că lipsa tatei ne-a schimbat pe toți mai mult decât vrem să recunoaștem.

Într-o duminică, mama a venit acasă cu o pungă mare de haine second-hand.

— Uite ce am găsit! Aproape noi! Să le probați!

Ioana s-a uitat la ele cu dezgust:

— Nu vreau hainele altora! Vreau ceva al meu!

Mama s-a înfuriat:

— Atunci să-ți cumperi singură! Eu nu mai pot!

A izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Ioana s-a prăbușit pe pat și a început să plângă și ea. M-am simțit prins între ele ca într-o menghină.

În acea seară am stat mult timp pe balcon privind luminile blocurilor din jur. M-am gândit: oare chiar trebuie să alegem între a economisi fiecare bănuț și a trăi cu adevărat? Oare sacrificiul mamei ne va face mai puternici sau doar mai triști?

Acum sunt student și locuiesc într-un cămin mic din București. Mama încă mă sună zilnic să-mi amintească să nu cheltui aiurea. Ioana e la liceu și visează să plece din țară. Eu încă mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap de frica asta de lipsuri care ne urmărește ca o umbră.

Poate că mulți dintre voi vă regăsiți în povestea mea. Cum găsim echilibrul între recunoștință și dorința de a trăi? Oare sacrificiul părinților noștri ne ajută sau ne rănește fără să-și dea seama?