„Nu vei dicta niciodată alegerile mele!” – Povestea unei mame care a pierdut totul și a trebuit să învețe să renunțe

— Nu ai dreptul să-mi spui cum să trăiesc! vocea Ioanei răsună tăios prin sufrageria mică, iar fiecare cuvânt mi se înfige în piept ca un cui. Mă uit la ea, la ochii ei aprinși, la mâinile strânse pe marginea mesei, și simt cum tot ce am clădit în viața mea se prăbușește.

Nu-mi amintesc când a devenit atât de străină. Parcă ieri îl țineam pe Vlad la piept, plângând amândoi după accidentul care ni l-a luat pe Mihai. Atunci am jurat că voi face orice ca băiatul meu să nu ducă lipsă de nimic, să nu simtă niciodată golul pe care l-am simțit eu. Am muncit nopți întregi ca asistentă la spitalul din Pitești, am renunțat la prieteni, la visele mele, doar pentru el. Vlad era totul.

Anii au trecut greu. Vlad a crescut tăcut, sensibil, mereu cu ochii după mine. Îl vedeam cum se străduia să nu mă supere, cum își ascundea lacrimile când îl certam pentru note sau pentru că nu-și făcea patul. Poate că am fost prea dură, poate că am vrut prea mult să-l protejez. Dar cine m-ar putea judeca? Nimeni nu știe ce înseamnă să-ți vezi copilul singur pe lume.

Când a venit cu Ioana acasă prima dată, am simțit un fior ciudat. Era frumoasă, sigură pe ea, cu un zâmbet larg și o privire care părea că mă citește dintr-o privire. Am încercat să fiu politicoasă, dar ceva în mine s-a strâns. Nu era fata pe care mi-o imaginasem pentru Vlad. Era prea independentă, prea modernă, vorbea despre carieră și despre cum nu vrea copii prea curând. Am încercat să-i spun lui Vlad că poate ar trebui să mai aștepte, dar el doar a zâmbit și mi-a spus: „Mamă, Ioana mă face fericit.”

Nunta lor a fost simplă, la Casa Căsătoriilor din oraș. Am plâns tot timpul, dar nu de bucurie. Simțeam că-l pierd pe Vlad, că o altă femeie îi va dicta viața. După nuntă, au rămas la noi până și-au găsit chirie. Ioana venea târziu de la serviciu, iar Vlad gătea sau făcea curat. Nu era normal! În casa mea bărbatul nu făcea treburile astea! I-am spus Ioanei într-o seară: „Poate ar trebui să-l lași pe Vlad să se odihnească mai mult, tu ești femeia casei acum.” S-a uitat la mine cu răceală: „Vlad face ce vrea el. Nu suntem ca generația dumneavoastră.”

De atunci totul s-a schimbat. Vlad mă evita, Ioana mă saluta scurt și pleca în camera lor. M-am simțit exclusă din propria casă. Într-o zi i-am spus lui Vlad: „Nu-mi place cum te schimbă Ioana.” S-a uitat la mine trist: „Mamă, nu mă schimbă nimeni. Doar că vreau să fiu fericit.”

Au plecat după două luni. Casa a rămas goală și rece. M-am trezit vorbind singură cu fotografiile de pe perete. Îmi era dor de Vlad, dar nu voiam să-l sun prea des. Mi-era teamă că o deranjez pe Ioana.

A trecut un an până când am aflat că Ioana e însărcinată. Nu de la ei – ci de la o vecină care o văzuse la policlinică. M-am simțit trădată. Cum să nu-mi spună? Am mers la ei acasă fără să anunț. Vlad era la serviciu, Ioana mi-a deschis ușa cu burta mare și m-a privit surprinsă.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o direct.
— Pentru că nu vreau să vă implicați în deciziile noastre, mi-a răspuns rece.
— Sunt bunica copilului! Am dreptul să știu!
— Aveți dreptul să știți când vrem noi să vă spunem.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă.

Când s-a născut fetița lor, Mara, am fost chemată abia după două săptămâni. Am ținut-o în brațe tremurând de emoție și furie în același timp. Ioana mă privea atent, parcă gata să-mi smulgă copilul din brațe dacă spun ceva greșit.

Au urmat luni de tăcere și vizite rare. Vlad mă suna uneori, dar discuțiile erau scurte. Simțeam că pierd tot ce iubesc.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Ioana despre cum ar trebui crescut copilul – eu insistam că Mara trebuie botezată cât mai repede – ea mi-a spus acele cuvinte care m-au sfâșiat:

— Doamnă Eva, nu veți dicta niciodată alegerile mele! Nici pentru mine, nici pentru copilul meu!

Am rămas mută. Am plecat fără să mai spun nimic.

Acum stau singură în sufrageria mea ticsită de poze vechi și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea mea a fost prea sufocantă? Oare dacă l-aș fi lăsat pe Vlad să-și trăiască viața fără atâtea reguli și frici ar fi fost altfel?

Poate că trebuie să învăț să renunț… Dar cum poți lăsa inima ta să plece de lângă tine fără să doară?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsești echilibrul între dragoste și libertatea copilului tău?