Umbra Trecutului: Povestea Mea Despre Iertare și Regăsire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-am spus să nu te bagi, dar tu niciodată nu asculți!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei și mirosul de pâine prăjită. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu putere în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Dristor. Stăteam la masă, cu pumnii strânși în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Fratele meu, Radu, era întins pe canapea, cu un bandaj proaspăt la arcadă și ochii roșii de la plâns.

— Dacă nu eram eu acolo, îl băteau până nu mai mișca! am spus printre dinți. Nu puteam să-l las singur, mamă!

— Dar ai pus totul în pericol! Știi bine că ai examenul la Medicină peste două zile! Ce-o să faci dacă nu-l iei? Crezi că viața e un joc?

Am simțit cum mă sufoc. Mereu aceeași poveste: eu, copilul responsabil, cel care trebuia să repare greșelile tuturor. Radu era mereu „băiatul cu probleme”, cel care intra în belele și pe care trebuia să-l scot mereu din necazuri. Tata plecase de mult, iar mama se agăța de mine ca de o ultimă speranță.

În seara aceea, Radu mă sunase disperat: „Vino repede la terenul de baschet! Sunt niște băieți care vor să-mi ia banii!” Am fugit fără să gândesc. Când am ajuns, erau trei. M-au lovit și pe mine, dar am reușit să-l trag pe Radu din mijlocul lor și să fugim împreună. Acum, stăteam aici, cu fața umflată și sufletul greu.

— Vlad, nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc așa…

Vocea lui Radu era abia o șoaptă. M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată frica adevărată în ochii lui. Nu era doar un adolescent rebel; era un copil rănit, pierdut între așteptările mamei și lipsa tatălui.

— O să fie bine, i-am spus încet. O să trecem și peste asta.

Dar nu eram sigur nici eu.

A doua zi, la școală, colegii mă priveau ciudat. Unii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Vlad s-a bătut aseară…” Profesoara de biologie m-a chemat după oră:

— Vlad, ești sigur că poți susține examenul? Pari foarte obosit…

Am dat din cap că da, dar în mintea mea era haos. Cum puteam să mă concentrez când acasă era război? Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic, iar Radu se închisese în camera lui.

În noaptea dinaintea examenului, am stat treaz până târziu. M-am uitat pe fereastră la luminile orașului și mi-am amintit de tata. Plecase când aveam 12 ani. Niciodată nu ne-a spus de ce. Doar o scrisoare scurtă: „Nu pot să fiu tatăl de care aveți nevoie.” De atunci, totul s-a schimbat. Mama a devenit mai rece, iar eu am simțit că trebuie să fiu stâlpul casei.

— Vlad…

Radu intrase încet în cameră.

— Îmi pare rău… Pentru tot. Dacă nu erai tu…

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp, am plâns amândoi.

Examenul l-am dat cu ochii umflați de nesomn și lacrimi. Nu știu cum am reușit să scriu ceva coerent. Când au venit rezultatele, am văzut nota: 8,50. Nu era suficient pentru buget.

Mama a izbucnit:

— Vezi ce-ai făcut? Tot timpul te sacrifici pentru el! Și la ce te-a ajutat?

Am simțit cum se rupe ceva în mine.

— Poate că nu vreau să fiu medic doar ca să-ți demonstrez ție ceva! Poate că vreau să trăiesc și eu!

A fost pentru prima dată când i-am spus asta. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am lucrat ca ospătar într-o cafenea din centru ca să strâng bani pentru taxă. Radu a început terapie la insistențele mele. Încet-încet, am început să ne regăsim ca frați.

Într-o seară de toamnă, mama a venit la mine în bucătărie.

— Vlad… Îmi pare rău că am pus atâta presiune pe tine. N-am știut altfel…

Am plâns amândoi. Pentru prima dată, am simțit că suntem o familie adevărată, chiar dacă imperfectă.

Acum sunt student la Medicină cu taxă și încă lucrez ca ospătar. Radu merge la școală și e mai liniștit. Mama încearcă să fie mai prezentă.

Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?