Când viața devine o pânză fără culoare

— Radu, iar stai cu pensula aia în mână? Nu vezi că nu aduce nimic bun? Ai 28 de ani, când ai de gând să faci ceva serios cu viața ta?

Vocea tatălui meu, domnul Ilie, răsuna ca un tunet în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mamei, Maria, se furișa spre mine cu o milă amestecată cu neputință. Era o seară obișnuită în casa noastră din Băicoi, dar pentru mine fiecare astfel de discuție era o nouă rană.

— Tată, nu pot să renunț la pictură. E tot ce am, tot ce simt că mă definește…

— Nu te mai amăgi! Uite la fratele tău, Cosmin. Are serviciu la Petrom, are familie, copil… Tu ce ai? O cameră plină de tablouri pe care nu le cumpără nimeni!

Cosmin, mereu prezent la masă, dar absent în sufletul meu, își ridică ochii din telefon și zâmbi ironic:

— Lasă-l, tată. Poate ajunge și el celebru după ce moare.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am ridicat brusc, scuturându-mi mâinile de nervi:

— Poate că nu vreau să trăiesc viața voastră! Poate că nu vreau să fiu ca voi!

Am ieșit în curte, unde aerul rece de noiembrie îmi tăia respirația. M-am așezat pe banca veche și am privit cerul cenușiu. În jurul meu, casele mici și grădinile părăsite păreau la fel de lipsite de culoare ca sufletul meu. De luni bune nu mai reușeam să pictez nimic care să mă mulțumească. Parcă toate culorile se scurseseră din mine.

În acea noapte am visat că eram într-o galerie uriașă, plină de oameni care râdeau de tablourile mele. M-am trezit transpirat și cu inima bătând nebunește. Am știut atunci că trebuie să plec. Să fug din orașul care mă sufoca.

A doua zi, am împachetat câteva haine și două tablouri preferate. Mama m-a privit cu ochii umezi:

— Radu, unde te duci?

— La București. Trebuie să încerc…

— Să nu uiți să mănânci și să ai grijă de tine…

Tata nici nu s-a uitat la mine. Cosmin a râs:

— Să ne trimiți o vedere când ajungi celebru!

Drumul spre București a fost un amestec de teamă și speranță. Am dormit la un prieten din facultate, Vlad, într-o garsonieră din Militari. Vlad lucra la un call-center și încerca să scrie poezii în timpul liber.

— Radu, aici e altfel. Oamenii nu te judecă la fel de tare ca acasă. Dar nici nu le pasă prea mult…

Am început să caut galerii unde să expun. Am bătut la uși, am trimis emailuri, am primit doar refuzuri politicoase sau tăceri apăsătoare. Într-o seară, la o cafenea din Cotroceni, am cunoscut-o pe Irina, o tânără curatoare cu ochi verzi și păr scurt.

— Îmi place cum pictezi umbrele — mi-a spus ea după ce i-am arătat câteva fotografii cu lucrările mele.

— Nimeni nu mi-a spus asta până acum…

— Poate pentru că nimeni nu s-a uitat cu adevărat.

Irina m-a invitat să particip la o expoziție colectivă. Era șansa mea! Am muncit zile întregi la un tablou nou: o femeie care își ținea fața în mâini, înconjurată de pete gri și doar o pată mică de albastru pe umăr.

La vernisaj au venit câțiva oameni. Un domn în vârstă s-a oprit în fața tabloului meu și a oftat:

— E ca și cum ai picta singurătatea… De ce atât de mult gri?

Am zâmbit trist:

— Pentru că uneori viața nu are culoare.

Tabloul nu s-a vândut. Dar Irina mi-a spus:

— Nu renunța. Ai ceva special.

În lunile următoare am lucrat ca ospătar într-un bar din centru ca să pot plăti chiria. Seara pictam până târziu, dar simțeam că mă sting încet. Într-o zi am primit un telefon de acasă:

— Radu, vino repede… tata a făcut infarct.

Am alergat la gară cu sufletul sfâșiat. L-am găsit pe tata pe patul de spital, palid și slăbit.

— Radu… — a șoptit el — poate că n-am știut să te înțeleg… Dar tu să nu renunți la ce iubești.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine. Pentru prima dată l-am văzut pe tata altfel: vulnerabil, omenește slab.

După ce s-a externat, am rămas câteva săptămâni acasă să-l ajut pe el și pe mama. Într-o seară, Cosmin a venit la mine în atelierul improvizat din pod:

— Frate… știi… poate că nici eu n-am avut curaj să fac ce-mi place cu adevărat. Poate că tu ești mai tare decât credem noi.

Am simțit pentru prima dată că familia mea începe să mă vadă cu alți ochi.

Când m-am întors la București, Irina m-a sunat:

— Radu, cineva vrea să cumpere tabloul tău cu femeia și pata albastră.

Am simțit cum inima mi se umple de lumină. Poate că drumul meu abia începea.

Acum stau în atelierul meu mic din București și privesc pânza albă din fața mea. Îmi amintesc toate nopțile fără somn, toate certurile cu tata, toate privirile ironice ale lui Cosmin. Și mă întreb: oare câți dintre noi renunță la visurile lor doar pentru că ceilalți nu le văd rostul? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne pictăm propria viață în culorile pe care le simțim noi?