Lecția Danei: Prețul timpului irosit într-o iubire neîmpărtășită

— Dana, iar stai cu ochii în telefon? Nu vezi că s-a răcit ciorba? vocea mamei răsună tăios din bucătărie, iar eu tresar, cu degetele încleștate pe ecranul mobilului. Mesajul de la Vlad încă nu venise. Promisese că mă sună după ședință, dar deja trecuseră două ore.

— Vin acum, mamă, răspund mecanic, dar mintea mea e departe, la el, la promisiunile lui, la serile când mă făcea să cred că sunt tot universul lui.

Mă așez la masă, încercând să par prezentă. Tata citește ziarul, soră-mea, Irina, butonează laptopul. Familia mea e aici, dar eu sunt cu gândul la Vlad. Mă simt vinovată că nu pot fi mai mult pentru ei.

— Dana, tu chiar nu vezi că te consumi degeaba? mă întreabă Irina într-un moment de liniște. Vlad nu e omul potrivit pentru tine. Mereu te lasă să aștepți.

— Nu e adevărat! protestez, prea repede. Are mult de muncă, e stresat… Nu e vina lui.

Mama oftează și schimbă subiectul. Dar știu că au dreptate. În ultimii doi ani, am trăit din firimituri: mesaje scurte, întâlniri pe fugă, promisiuni amânate. Am renunțat la ieșirile cu prietenele, la vacanța cu familia, doar ca să fiu disponibilă pentru el. Și totuși, mereu eram pe locul doi.

Într-o seară ploioasă de martie, am decis să-l surprind la birou cu o cafea și un sandviș făcut de mine. Am urcat scările cu inima bătând nebunește. Când am deschis ușa, l-am văzut râzând cu colega lui, Simona. Era o apropiere între ei care m-a făcut să simt că nu mai am aer.

— Dana! Ce cauți aici? a întrebat el surprins.

— Am vrut doar să-ți aduc ceva de mâncare… ai spus că lucrezi până târziu.

Simona s-a retras discret. Vlad a luat pachetul fără să mă privească în ochi.

— Mulțumesc… dar nu trebuia să te deranjezi.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Pe drumul spre casă ploaia mi-a spălat lacrimile și am știut că trebuie să fac ceva. Dar n-am avut curajul atunci.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad a devenit tot mai distant. Îmi răspundea sec la mesaje, iar întâlnirile noastre erau tot mai rare. Când l-am întrebat ce se întâmplă, mi-a spus:

— Dana, cred că avem nevoie de o pauză. Nu știu dacă mai simt ce simțeam la început.

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am plâns zile întregi, refuzând să vorbesc cu oricine. Mama încerca să mă consoleze:

— Draga mea, timpul tău e prețios. Nu-l mai da oricui nu știe să-l prețuiască.

Dar eu nu voiam să aud nimic. Mă agățam de amintiri: prima noastră excursie la munte, serile când dansam în bucătărie, felul în care îmi spunea „fata mea”.

A trecut o lună până când am avut curajul să ies din nou din casă. Irina m-a tras la o cafea cu fetele ei.

— Dana, trebuie să-ți revii! Nu poți trăi din trecut.

Am zâmbit forțat și am încercat să par prezentă. Dar tot ce vedeam erau perechi ținându-se de mână și mă întrebam dacă voi mai putea vreodată să iubesc fără teamă.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la bunica mea: „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure timpul și bucuria. Cine te iubește cu adevărat va găsi mereu timp pentru tine.”

Cuvintele ei m-au lovit ca un duș rece. Am realizat cât de mult timp am irosit așteptând pe cineva care nu era dispus să lupte pentru mine. M-am uitat în oglindă și mi-am promis că nu voi mai pune pe nimeni pe primul loc înaintea mea.

Am început să ies mai des cu Irina și prietenele ei. Am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem pentru Vlad. Am început să râd din nou și să simt că trăiesc.

Într-o seară, Vlad mi-a scris:

— Mi-e dor de tine. Putem vorbi?

Am privit mesajul minute întregi. Inima îmi bătea nebunește, dar ceva s-a schimbat în mine. I-am răspuns simplu:

— Nu cred că mai avem ce discuta. Ai avut timp pentru mine și ai ales altceva.

A doua zi dimineață m-am trezit ușurată pentru prima dată după mult timp. Mama m-a privit cu drag:

— Ești bine?

— Da, mamă… cred că în sfârșit sunt bine.

Tata a zâmbit și mi-a întins ziarul:

— Hai să bem o cafea împreună ca pe vremuri.

Am realizat cât de mult pierdusem din viața mea alergând după cineva care nu era dispus să alerge alături de mine. Familia mea fusese mereu acolo, răbdătoare și iubitoare.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne risipim anii așteptând iubirea cuiva care nu ne vede? Oare cât valorează timpul nostru și cine merită cu adevărat să-l primească? Poate că adevărata lecție e să ne prețuim pe noi înainte de toate.