Între două lumi: Povestea unei mame care încearcă să-și găsească locul în viața fiului său

— Nu știu ce să mai fac, Sorin! Am încercat totul, dar Irina parcă nici nu mă vede, nici nu mă aude.

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Sorin, fiul meu, stă la masă cu ochii în telefon, evitând să mă privească. Îmi simt inima grea, ca și cum fiecare respirație ar fi un efort. De când a apărut Irina în viața lui, parcă nu-l mai recunosc. Nu mai vine acasă decât rar, iar când vine, ea stă mereu retrasă, cu privirea pierdută pe fereastră sau în ecranul telefonului.

— Mamă, poate exagerezi… E timidă, nu-i place să vorbească mult.

— Nu-i vorba de timiditate, Sorin! Nici măcar nu răspunde la întrebări simple. Am întrebat-o ce-i place să mănânce, dacă vrea să o ajut cu ceva la facultate… Nimic! Doar un zâmbet forțat și atât.

Îmi amintesc prima dată când am cunoscut-o pe Irina. Era o zi ploioasă de toamnă, iar Sorin a venit cu ea acasă fără să mă anunțe. Am deschis ușa și am văzut-o: o fată înaltă, slabă, cu părul strâns într-o coadă și ochii mari, căprui. Mi-a întins mâna timid și a spus un „bună ziua” abia șoptit. Am încercat să o fac să se simtă binevenită — am scos prăjitura preferată a lui Sorin din cuptor, am pus masa frumos… Dar ea abia a ciugulit din farfurie și a plecat devreme.

De atunci, fiecare întâlnire a fost la fel: tăcere, răceală, distanță. M-am întrebat dacă am greșit cu ceva. Poate am fost prea insistentă? Poate prea curioasă? Sau poate nu-i place de mine deloc?

Într-o seară, după ce au plecat la film, am rămas singură în bucătărie și am început să plâng. Mi-am amintit de mama mea și de cât de greu i-a fost să se apropie de soțul meu la început. Dar atunci erau alte vremuri — lumea era mai simplă, oamenii mai deschiși. Acum totul pare complicat.

Am încercat să vorbesc cu soțul meu, Doru. El e genul tăcut, dar știe să asculte.

— Mariana, lasă-i timp. Poate are problemele ei. Nu toată lumea e ca tine — deschisă și directă.

— Dar dacă nu vrea să facă parte din familie? Dacă-l îndepărtează pe Sorin de noi?

— Nu cred că-i cazul… Dar dacă vrei să faci ceva, încearcă să afli ce-i place. Poate găsiți un teren comun.

A doua zi am căutat pe Facebook profilul Irinei. Am văzut poze cu ea la munte, cu câini, cu cărți. Am decis să încerc din nou: când au venit data următoare la noi, am adus vorba despre drumeții.

— Am văzut că-ți plac munții. Și mie îmi place să merg pe trasee! Poate mergem împreună într-o zi?

Irina a zâmbit politicos:

— Da… Poate…

Apoi s-a retras iar în camera lui Sorin.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit exclusă: la școală, când colegele râdeau de mine pentru că veneam de la țară; la primul job, când nu reușeam să mă integrez în colectiv; la începutul căsniciei mele, când mama lui Doru mă privea mereu cu suspiciune. Știam cum e să fii pe dinafară — dar nu voiam ca fiul meu să se îndepărteze de mine din cauza asta.

Am început să observ mici detalii: cum Irina evită contactul vizual când vorbesc despre familie; cum se crispează când încerc să o ating pe umăr; cum îi tremură mâinile când trebuie să răspundă la întrebări personale. Poate are anxietate? Poate are o poveste grea în spate?

Într-o duminică dimineață, după ce au dormit la noi peste noapte, am găsit-o pe Irina în bucătărie, făcându-și cafeaua singură.

— Bună dimineața! Ai dormit bine?

A dat din cap fără să mă privească.

— Știi… și eu am avut emoții când am intrat prima dată într-o familie nouă. Nu-i ușor… Dacă vrei vreodată să vorbim despre ceva — orice — sunt aici.

A rămas tăcută câteva secunde. Apoi a spus încet:

— Mulțumesc… E doar… greu pentru mine uneori.

A fost prima dată când am simțit că s-a deschis puțin. N-am insistat. Am lăsat-o în pace și m-am dus în sufragerie cu inima bătându-mi tare.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin — foarte puțin. Irina încă e retrasă, dar uneori îmi răspunde la întrebări sau zâmbește sincer când îi spun o glumă. Sorin pare mai relaxat când suntem toți trei împreună.

Dar încă mă întreb: oare voi reuși vreodată să construiesc o relație adevărată cu ea? Sau trebuie să accept că unele distanțe nu pot fi niciodată complet depășite?

Poate că fiecare generație are felul ei de a iubi și de a se proteja. Dar cum putem găsi puntea dintre lumi atât de diferite? Ce ați face voi în locul meu?