Împărțeala care ne-a rupt: Povestea unei familii la răscruce

— Nu pot să cred că ai ajuns să vorbești așa cu mine, Sorin! vocea mamei răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri nespuse. Mă uitam la ea, la mâinile ei tremurânde, la ochii roșii de plâns. Fratele meu, Vlad, stătea pe marginea canapelei, cu pumnii strânși în poală, evitând privirea mea.

Era seara în care trebuia să decidem cum împărțim moștenirea tatălui nostru. Tata murise acum trei luni, pe neașteptate, lăsând în urmă nu doar o casă veche la marginea Bucureștiului și un apartament modest în Drumul Taberei, ci și o rană adâncă între noi. Mama nu mai era aceeași de când îl pierduse. Vlad, cu cinismul lui de avocat, părea că vede totul ca pe un contract. Iar eu… eu eram prins la mijloc între dorința de a păstra familia unită și nevoia de a fi tratat corect.

— Sorin, nu e vorba doar de bani! E vorba de ce a muncit tata toată viața! a continuat mama, cu glasul spart.

— Și crezi că eu nu știu asta? am răspuns, simțind cum mi se strânge stomacul. Dar Vlad vrea să vândă tot și să împartă banii. Eu nu pot să las casa asta să ajungă pe mâna unor străini!

Vlad a ridicat din umeri:

— Sorin, tu nici măcar nu locuiești aici. Ai viața ta în Cluj. Eu sunt cel care a stat lângă mama în ultimii ani. Nu e corect să mă lași pe dinafară.

Am simțit cum mă sufoc. Tata îmi spusese mereu că familia e tot ce contează. Dar acum, cu testamentul lăsat pe jumătate scris și cu atâtea neclarități, fiecare dintre noi vedea dreptatea altfel.

Mama s-a ridicat brusc și a început să plângă în hohote:

— Nu pot să văd cum vă certați pentru niște ziduri! Parcă nici nu mai sunteți copiii mei…

Am încercat să o liniștesc, dar Vlad a rămas rece:

— Mama, trebuie să fim practici. Eu am datorii, tu ai nevoie de bani pentru operație… Sorin poate să-și ia partea și gata.

M-am uitat la el cu furie:

— Nu e vorba doar de partea mea! E vorba de amintirile noastre, de copilăria noastră aici! Cum poți să fii atât de insensibil?

Vlad s-a ridicat și el:

— Pentru că am crescut! Pentru că tata nu mai e și trebuie să mergem mai departe!

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a retras în dormitor, lăsând ușa întredeschisă. Am rămas singur cu Vlad.

— Ți-ai pierdut sufletul, frate… am șoptit.

El a oftat:

— Poate. Sau poate doar încerc să supraviețuiesc. Tu ai plecat demult din viața noastră, Sorin.

M-am simțit vinovat. Poate chiar plecasem prea devreme din București, fugind de certurile lor și de responsabilități. Dar nu meritam să fiu tratat ca un străin.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie, cu ochii umflați de nesomn.

— Sorin, nu vreau să văd casa asta goală… Dar nici nu vreau să vă urâți pentru niște bani.

Am luat-o de mână:

— Mamă, dacă vrei să rămâi aici, găsim o soluție. Pot renunța la partea mea din apartament pentru tine. Dar te rog… nu ne lăsa să ne pierdem unul pe altul.

Vlad a intrat în bucătărie fără să bată la ușă:

— Am vorbit cu notarul. Putem face actele săptămâna viitoare. Dar vreau ca fiecare să știe exact ce primește.

Mama s-a uitat la noi ca la doi copii certați pentru o jucărie stricată.

— Voi chiar nu înțelegeți? Dacă tata ar fi aici, v-ar certa pe amândoi!

Am izbucnit:

— Poate că ar trebui să ne gândim ce ar fi vrut el cu adevărat!

Vlad a dat din cap:

— Tata ar fi vrut să fim fericiți. Dar fericirea nu plătește facturile…

În zilele următoare am încercat să discutăm calm, dar fiecare întâlnire se termina cu reproșuri și lacrimi. Prietenii mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Le spuneam că da, dar adevărul era că mă simțeam sfâșiat între loialitate și dreptate.

Într-o seară târzie, după ce mama adormise epuizată de plâns, Vlad s-a apropiat de mine pe balcon.

— Sorin… știu că am fost dur. Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu rămân singur după ce pleacă și mama…

L-am privit lung. Pentru prima dată vedeam dincolo de masca lui de avocat sigur pe sine.

— Și mie mi-e frică, Vlad. Dar dacă ne pierdem unul pe altul pentru niște bani… atunci chiar am pierdut tot.

Am stat acolo, în liniștea nopții bucureștene, fără să mai spunem nimic. Doar două siluete frânte de durere și neputință.

Acum, când mă uit în urmă la acea perioadă, încă mă întreb: oare merită să sacrifici legătura cu cei dragi pentru o moștenire? Sau ar trebui să găsim mereu o cale spre împăcare? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?