Sub același acoperiș: Povestea unei mame cu șase copii
— Mamă, cine bate la ușă la ora asta? a întrebat Ilinca, fetița mea cea mică, cu ochii mari și speriați. Era trecut de miezul nopții, iar vântul bătea cu putere, făcând ca umbrele să danseze pe pereții casei noastre dintr-un cartier modest din Ploiești. Am deschis ușa fără să știu că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.
Pe prag stăteau doi copii, îmbrăcați subțire, cu fețele roșii de frig și ochii plini de lacrimi. I-am recunoscut imediat: Ana și Radu, copiii lui domnul Dinu, vecinul nostru de la trei case distanță. Am simțit cum mi se strânge inima. Știam că Dinu era grav bolnav, dar nu mă așteptam la asta.
— Tata… nu mai respiră… a șoptit Ana, abia auzită printre suspine.
Am alergat la ei, i-am strâns în brațe și i-am tras în casă. Copiii mei s-au adunat în jurul nostru, privindu-i cu teamă și curiozitate. În acea clipă, am știut că nu mai pot fi doar mama celor patru copii ai mei. Trebuia să fiu mai mult.
A doua zi dimineață, după ce am sunat la ambulanță și la poliție, am mers împreună cu Ana și Radu în apartamentul lor. Mirosul de medicamente și liniștea apăsătoare m-au făcut să mă simt mică și neputincioasă. Am găsit scrisoarea lăsată de Dinu pe masa din bucătărie:
„Te rog, Maria, dacă poți… ai grijă de ei. Nu au pe nimeni altcineva.”
Am plâns în tăcere, ținând scrisoarea la piept. Nu aveam bani nici pentru noi, abia mă descurcam cu salariul de vânzătoare la supermarket și cu pensia alimentară care venea rar de la fostul soț. Dar cum să-i las pe Ana și Radu singuri?
— Mamă, o să mai avem destulă mâncare? a întrebat Vlad, băiatul meu cel mare, când i-am adus vestea.
— O să ne descurcăm noi cumva, i-am răspuns încercând să zâmbesc. Dar în sufletul meu era furtună.
Zilele care au urmat au fost un haos: acte, vizite la Protecția Copilului, discuții cu asistenți sociali care mă priveau cu suspiciune.
— Sunteți sigură că puteți avea grijă de șase copii? Nu e prea mult?
— Nu e vorba dacă pot sau nu. E vorba că trebuie. Ei sunt familie acum.
Vecinii au început să vorbească. Unii mă priveau cu admirație, alții cu invidie sau neîncredere.
— Maria s-a trezit mamă eroină peste noapte! Cine știe ce urmărește…
Nu urmăream nimic. Doar nu puteam să-i las pe Ana și Radu să ajungă la orfelinat. Știam prea bine ce înseamnă asta: lipsa dragostei, frigul, foamea și dorul de casă.
În fiecare seară, după ce îi culcam pe toți, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în tăcere. Mă întrebam dacă fac bine sau dacă îi condamn pe toți la o viață de lipsuri.
— Mamă, mi-e dor de tata… mi-a spus Radu într-o noapte, venind tiptil lângă patul meu.
L-am luat în brațe și i-am șoptit:
— Știu, puiule. Și mie mi-e dor de el. Dar sunt aici pentru tine.
Au urmat luni grele. Am împărțit mâncarea la milimetru, am cusut haine vechi ca să le ajungă tuturor și am acceptat orice muncă suplimentară găseam: curățenie la blocuri, ajutor la piață, chiar și spălat scări.
Copiii mei s-au maturizat peste noapte. Vlad a început să-și ajute frații la teme, Ilinca a renunțat la jucării ca să le dea Anei păpușa preferată. Am simțit că suntem o echipă.
Dar nu toți au acceptat ușor schimbarea. Fostul meu soț a venit într-o zi furios:
— Ce faci tu aici? Îți bați joc de copiii mei? De ce aduci străini în casă?
— Nu sunt străini! Sunt copiii lui Dinu! Au nevoie de noi!
— Ai să vezi tu! O să-ți iau copiii!
Am tremurat toată noaptea după acea discuție. M-am temut că o să pierd totul. Dar nu puteam da înapoi.
Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii plini de lumină:
— Doamna învățătoare m-a lăudat azi! A zis că sunt curajoasă!
Am simțit că tot efortul meu nu a fost în zadar.
Au trecut doi ani de atunci. Casa noastră e mereu plină de gălăgie, râsete și uneori certuri copilărești. Nu avem bani de vacanțe sau haine noi, dar avem ceva mai prețios: dragostea care ne ține împreună.
Uneori mă uit la pozele vechi și mă întreb: dacă aș fi știut cât de greu va fi, aș fi făcut același lucru? Poate că da. Pentru că nimic nu e mai important decât să știi că ai făcut tot ce ai putut pentru niște suflete care aveau nevoie de tine.
Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă același lucru? Sau poate dragostea adevărată se vede doar atunci când viața te pune la încercare?