Întoarcerea neașteptată: Când dragostea și prietenia se ciocnesc

— Vlad, ești acasă? am strigat, lăsând umbrela udă să cadă pe covorul din hol. Nu era niciun răspuns. Am simțit un fior rece pe șira spinării, deși caloriferul duduia. Am pășit încet spre sufragerie, unde lumina era aprinsă. Dincolo de ușă, am auzit râsete stinse și voci cunoscute. M-am oprit, cu mâna pe clanță, inima bătându-mi nebunește.

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! vocea Ioanei, cea mai bună prietenă a mea din liceu, răsuna în surdină.

— Nici eu… dar nu mai pot, Ioana. Ella nu mai e aici. E doar o umbră care trece prin casă, a răspuns Vlad, vocea lui tremurând.

Am deschis ușa brusc. Ei s-au întors spre mine, fețele lor palide, ochii mari de vinovăție. Ioana s-a ridicat repede de pe canapea, încercând să-și aranjeze bluza. Vlad a rămas nemișcat.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, vocea mea spartă între furie și disperare.

Nimeni nu a răspuns. Doar ploaia bătea în geamuri și ticăitul ceasului părea să mă împingă spre nebunie. Am simțit cum tot ce construisem în zece ani se prăbușește într-o clipă.

Am fugit în dormitor, trântind ușa după mine. M-am prăbușit pe pat, cu fața în pernă, încercând să-mi opresc lacrimile. Gândurile îmi alergau haotic: Cum am ajuns aici? De ce nu am văzut semnele? Oare chiar am fost atât de absentă?

A doua zi dimineață, Vlad a bătut timid la ușă.

— Ella… trebuie să vorbim.

Nu voiam să-l văd, dar știam că nu pot fugi la nesfârșit.

— Spune, am răspuns rece.

— Îmi pare rău… Nu știu cum s-a ajuns aici. M-am simțit singur. Tu mereu la spital, mereu obosită… Eu și Ioana doar am vorbit, nimic mai mult… dar cred că asta spune totul despre cât de departe am ajuns unul de altul.

L-am privit lung. Îmi venea să țip, să-l lovesc, dar eram prea obosită. În loc de asta, am întrebat:

— De ce nu mi-ai spus? De ce nu ai încercat să mă oprești înainte să fie prea târziu?

A tăcut. Știam răspunsul: pentru că nici eu nu l-am ascultat niciodată cu adevărat.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp minat. Ne evitam privirile, vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la dentist pentru copilul nostru, Mara. Ea simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu puteam să-i spun adevărul. Îi zâmbeam forțat și o strângeam în brațe mai tare decât de obicei.

Ioana m-a sunat după o săptămână.

— Ella… trebuie să vorbim. Nu pot trăi cu vina asta.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Ploua din nou. Ioana avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— N-am vrut să-ți fac rău. Vlad era singur… și eu eram singură. Dar nu s-a întâmplat nimic între noi. Doar ne-am plâns unul altuia.

Am oftat adânc.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu m-ai întrebat niciodată dacă sunt bine. Toți vedeți cât lipsesc de acasă, dar nimeni nu vede cât mă doare că nu pot fi acolo pentru voi.

Ioana a început să plângă în hohote.

— Îmi pare rău… Am fost egoistă.

Am plecat fără să-i spun nimic altceva. Eram prea obosită să mai port grija altora.

În următoarele luni am încercat să repar ceva ce era deja rupt. Am mers la consiliere de cuplu cu Vlad. Am vorbit despre copilăria noastră, despre fricile noastre, despre visele pe care le-am îngropat sub facturi și gărzi interminabile la spital.

Uneori aveam impresia că ne apropiem din nou. Alteori simțeam că suntem doi străini care împart aceeași adresă.

Mara era singura constantă. Zâmbetul ei mă ținea pe linia de plutire. Într-o seară, când o adormeam, mi-a șoptit:

— Mami, dacă te doare inima, pot să-ți dau din inima mea.

Am plâns atunci cum n-am mai plâns niciodată.

Într-o zi de primăvară, Vlad mi-a spus:

— Poate ar trebui să ne dăm o pauză. Să vedem cine suntem fără toate astea între noi.

Am acceptat. Am plecat cu Mara la mama mea în Ploiești pentru câteva luni. Acolo am redescoperit liniștea și cine eram înainte să devin doar „soția lui Vlad” sau „mama Marei”. Am început să pictez din nou, să citesc poezie și să ies la plimbare fără grabă.

Vlad venea uneori în weekenduri să o vadă pe Mara. Vorbeam civilizat, chiar cald uneori. Dar ceva s-a schimbat definitiv între noi.

După șase luni ne-am întâlnit într-un parc din București ca doi vechi prieteni care știu că nu mai pot fi ce-au fost odată.

— Ella… cred că e timpul să mergem fiecare pe drumul lui. Dar vreau să rămânem părinți buni pentru Mara.

Am dat din cap. Nu mai aveam lacrimi. Doar o liniște ciudată și un sentiment de eliberare amară.

Acum locuiesc singură cu Mara într-un apartament micuț aproape de spital. Viața e grea și uneori mă simt copleșită de singurătate sau vinovăție. Dar am învățat că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Și cât de mult suntem dispuși să sacrificăm din noi pentru a păstra aparențele unei fericiri care nu ne mai aparține?