„Nu vreau copii” – Povestea mea, alegerea mea, lupta mea

— Eliza, tu chiar nu înțelegi? Toate femeile din familia noastră au copii! Ce-o să zică lumea? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Paști. Stăteam cu mâinile strânse pe cana fierbinte, încercând să-mi găsesc cuvintele. Tata se uita la mine peste ochelari, cu sprâncenele încruntate, iar sora mea, Irina, își mușca buza de jos, evitând să mă privească.

— Mamă, nu pot să trăiesc viața altcuiva. Nu simt că e pentru mine. Nu vreau copii. Nu acum și poate niciodată, am spus încet, dar hotărât.

A urmat o tăcere grea, ca o pătură udă aruncată peste noi toți. Mama a început să plângă încet, iar tata a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Irina a rămas pe loc, cu ochii mari și umezi.

Așa a început totul. Aveam 34 de ani și simțeam că în sfârșit am curajul să spun ce gândesc cu adevărat. Nu a fost o decizie luată peste noapte. Ani la rând m-am întrebat dacă e ceva în neregulă cu mine, dacă nu cumva sunt egoistă sau defectă pentru că nu simt acea dorință arzătoare de a deveni mamă. Am văzut cum prietenele mele își schimbau viețile odată cu venirea copiilor, cum se transformau, cum își găseau sensul în zâmbetele celor mici. Dar eu? Eu mă simțeam completă altfel: în călătorii, în proiectele mele de la birou, în serile liniștite cu o carte bună sau la un film cu Vlad, partenerul meu de aproape zece ani.

Vlad m-a susținut mereu. — Eliza, nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei. E viața ta. Eu te iubesc așa cum ești — mi-a spus într-o seară când mă întorsesem plângând de la o întâlnire de familie unde toți făcuseră glume pe seama „ceasului meu biologic”.

Dar familia mea nu vedea lucrurile la fel. Mama mă suna aproape zilnic: — Eliza, tu chiar nu vrei să simți bucuria aia? Să ai pe cineva care să-ți spună „mamă”? Să ai cui lăsa ceva în urmă?

Mă simțeam vinovată. Mă simțeam presată. În fiecare duminică la masa mare din sufragerie, sub privirile curioase ale rudelor, sub întrebările tăioase ale mătușii Mariana — „Și tu când ne dai vestea cea mare?” — simțeam că mă sufoc.

Într-o zi, tata a venit la mine acasă. Nu obișnuia să facă asta fără motiv. A stat pe marginea canapelei, cu palmele împreunate.

— Eliza, știu că e greu să fii altfel. Dar noi am crescut cu ideea că familia e totul. Că fără copii… parcă nu ai rost pe lume. Tu chiar ești sigură?

— Da, tata. Sunt sigură. Nu vreau să aduc pe lume un copil doar ca să bifez o așteptare sau ca să vă fac pe voi fericiți. Aș fi nefericită și n-ar fi corect nici pentru mine, nici pentru copil.

A oftat adânc și a plecat fără să mai spună nimic.

Au urmat luni grele. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Irina m-a acuzat că sunt egoistă: — Tu nu te gândești că eu trebuie să duc tot greul cu părinții când vor îmbătrâni? Că eu trebuie să le dau nepoți?

Am plâns mult în perioada aceea. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva o să regret mai târziu. Dar de fiecare dată când încercam să-mi imaginez viața cu un copil doar ca să-i mulțumesc pe ceilalți, simțeam un gol imens și o teamă care mă paraliza.

La birou era la fel: colegele vorbeau despre grădinițe, despre scutece și despre cât de greu e să găsești o bonă bună în București. Eu eram „ciudata”, „carierista”, „femeia care sigur are o problemă”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama la telefon — „O să mori singură! O să-ți pară rău!” — am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Am simțit pentru prima dată liniște. Liniștea aceea care vine când știi că ai făcut ce trebuie pentru tine.

Am început să vorbesc deschis despre alegerea mea cu prietenele apropiate. Unele m-au înțeles, altele s-au îndepărtat încet-încet. Dar am descoperit și alte femei ca mine — femei care au ales alt drum și care trăiesc frumos, fără regrete.

După aproape un an de tăcere și tensiuni, mama m-a sunat într-o dimineață:

— Eliza… Poate n-am fost dreaptă cu tine. Mi-e greu să accept… dar te iubesc orice-ai decide.

Am plâns amândouă la telefon mult timp.

Astăzi încă mai simt presiunea societății — la fiecare nuntă sau botez la care merg, la fiecare întâlnire de familie unde subiectul „copii” plutește ca un nor greu peste masă. Dar am învățat să spun „Nu” fără rușine și fără teamă.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Oare câte dintre noi avem curajul să ne ascultăm inima și să alegem pentru noi?

Poate că nu toți mă vor înțelege vreodată, dar știu sigur că nu vreau să trăiesc viața altcuiva.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult contează fericirea proprie față de așteptările celor dragi?