Când familia îți invadează liniștea: Povestea mea despre curaj și limite de Crăciun
— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! — am șoptit printre dinți, în timp ce sunetul soneriei răsuna pentru a treia oară în acea seară de Ajun. Mirosea a cozonac proaspăt și a portocale, iar lumina caldă a bradului se reflecta în geamul mic al sufrageriei mele din Drumul Taberei. Îmi doream doar liniște, o cină tihnită cu mama și fiica mea, Ilinca. Dar liniștea nu era niciodată posibilă când venea vorba de familia mea extinsă.
— Hai, deschide odată! — vocea stridentă a mătușii Lenuța răzbătea prin ușă, urmată de râsetele zgomotoase ale verișorului meu, Cătălin. Am oftat adânc, simțind cum stomacul mi se strânge. Știam ce urmează: glume proaste, critici mascate sub zâmbete largi și întrebări indiscrete despre viața mea personală. De ani de zile acceptam acest ritual, de frică să nu fiu considerată „oaia neagră”.
Am deschis ușa cu un zâmbet forțat. În prag s-au revărsat mătușa Lenuța, unchiul Gică, Cătălin și sora lui, Ramona, fiecare cu sacoșe pline de prăjituri și sticle de vin ieftin.
— Vai, ce cald e la tine! — a exclamat Lenuța, trântindu-și haina pe spătarul scaunului. — Și ce brad mic ai pus anul ăsta… N-ai avut bani de unul mai mare?
Ilinca s-a ascuns după mine, simțind tensiunea. Mama încerca să salveze aparențele:
— Lenuța, lasă fata în pace! E bradul perfect pentru apartamentul ăsta.
Dar Lenuța nu se lăsa:
— Eh, eu doar zic… Să nu se supere nimeni!
Cătălin deja cotrobăia prin frigider după bere, iar Ramona își scotea telefonul să facă poze „pentru Facebook”. M-am simțit invizibilă în propria casă. Am încercat să respir adânc și să-mi spun că e doar o seară pe an.
Dar anul acesta era diferit. Eram obosită. După divorțul de Radu, fusesem ținta tuturor bârfei din familie. „Săraca de ea”, „Nu știe să țină un bărbat”, „Ce-o să facă Ilinca fără tată?” — toate aceste vorbe mă urmăreau ca niște umbre reci.
La masă, discuțiile au început să alunece spre subiecte sensibile.
— Și, ai găsit pe cineva? — a întrebat Ramona cu un zâmbet fals.
— Nu cred că e momentul… — am răspuns evaziv.
— Las’ că-ți găsim noi pe cineva! — a intervenit Gică. — Să nu rămâi singură ca mătușa ta Florica!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Ilinca s-a uitat la mine speriată. Mama mi-a strâns mâna sub masă.
— Poate ar trebui să vorbim despre altceva… — a încercat ea să schimbe subiectul.
Dar Lenuța nu s-a lăsat:
— Nu te supăra, dar trebuie să te gândești la viitorul fetei. Un copil are nevoie de un tată!
Atunci ceva s-a rupt în mine. M-am ridicat brusc de la masă.
— Ajunge! — am spus cu voce tremurată. — Nu mai suport să fiu judecată în propria casă! Dacă ați venit aici doar ca să-mi spuneți ce fac greșit, vă rog să plecați!
S-a lăsat o liniște grea. Lenuța a clipit surprinsă, Cătălin s-a oprit din ronțăit covrigei. Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Cum adică să plecăm? — a întrebat Ramona indignată.
— Exact cum am spus. E Ajunul Crăciunului și vreau să fie liniște pentru mine și pentru Ilinca. Dacă nu puteți respecta asta, vă rog să mergeți acasă.
Lenuța s-a ridicat încet, cu obrajii roșii de furie.
— Bine, dacă așa vrei… Să nu zici că nu ți-am vrut binele!
Au ieșit unul câte unul, trântind ușa după ei. Am rămas singură cu mama și Ilinca. Fetița m-a îmbrățișat strâns.
— Mami, ai fost curajoasă!
Am izbucnit în plâns. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Era timpul să-ți aperi liniștea. Nu ești egoistă dacă vrei respect.
În acea seară am mâncat cozonac și am privit stelele pe geam. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit liberă în casa mea.
Mă întreb acum: câți dintre noi acceptăm prea mult doar de dragul aparențelor? Oare cât ne costă tăcerea? Poate că uneori curajul de a spune „nu” e cel mai frumos cadou pe care ni-l putem face.