Dincolo de Ușă: Povestea unei Mame care S-a Regăsit pe Sine

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu doar mama voastră și atât! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața fiicei mele adolescente. Era târziu, iar lumina slabă din bucătărie îmi arunca umbre adânci pe chip. Ilinca s-a oprit din mestecat, cu ochii mari, surprinsă de tonul meu.

— Ce s-a întâmplat, mamă? a întrebat ea încet, aproape speriată.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum greutatea anilor mă apasă pe umeri. De douăzeci de ani, viața mea a însemnat doar copii, casă, soț și iar copii. M-am pierdut printre ghiozdane, teme, ciorbe și rufe spălate. Nici nu mai știam cine sunt. Soțul meu, Doru, venea târziu acasă, obosit și mereu grăbit. Rareori mă întreba dacă sunt bine. Pentru el, totul era în regulă atâta timp cât masa era pusă și copiii nu făceau probleme.

În acea seară, după ce Ilinca a plecat la ea în cameră, am rămas singură la masă. Am început să plâng în liniște, cu capul sprijinit în palme. M-am rugat atunci cum nu o mai făcusem de ani buni: „Doamne, arată-mi cine sunt eu! Ajută-mă să mă regăsesc!”

A doua zi dimineață, am privit în oglindă și aproape că nu m-am recunoscut. Părul meu era încărunțit pe la tâmple, ochii obosiți, pielea trasă. Dar undeva adânc, am simțit o scânteie. Am decis să merg la biserică, deși nu mai fusesem demult. Preotul parohiei noastre, părintele Radu, m-a întâmpinat cu blândețe.

— Maria, ce te aduce aici la ora asta?

— Nu mai știu cine sunt… am spus cu voce stinsă.

Părintele m-a ascultat fără să mă judece. Mi-a vorbit despre importanța rugăciunii și despre faptul că Dumnezeu ne vrea fericiți, nu doar sacrificați. Am început să merg regulat la biserică și să citesc din Biblie. În fiecare dimineață îmi luam cinci minute doar pentru mine: aprindeam o lumânare și mă rugam pentru liniște și curaj.

Schimbarea mea nu a trecut neobservată acasă. Doru a devenit iritat.

— Ce-i cu tine? De când ai început să mergi la biserică te-ai schimbat. Parcă nu mai ești tu!

— Poate că abia acum sunt eu… i-am răspuns încet.

A urmat o perioadă tensionată. Doru nu înțelegea de ce refuzam să mai fac totul singură sau de ce îmi luam timp pentru mine. Copiii erau confuzi. Ilinca m-a întrebat într-o zi:

— Mamă, tu nu ne mai iubești?

— Ba da, Ilinca! Vă iubesc mai mult ca orice pe lume. Dar am nevoie să mă iubesc și pe mine.

Am început să fac lucruri mici pentru sufletul meu: am reluat pictura, pasiunea mea din tinerețe. Am mers la un atelier organizat de doamna Stanciu din cartier și am cunoscut alte femei ca mine — mame care uitaseră de ele însăși. Acolo am plâns împreună, ne-am povestit durerile și am râs ca niște adolescente.

Într-o zi, Doru a venit acasă mai devreme și m-a găsit pictând.

— Iar pierzi vremea cu prostiile astea? Cine face ciorba?

M-am ridicat calmă:

— Azi gătește Ilinca. Eu pictez.

A izbucnit un scandal monstru. Doru a țipat că nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit. Copiii s-au baricadat în camerele lor. M-am simțit vinovată, dar am știut că nu pot da înapoi.

În acea noapte am stat mult timp de vorbă cu Dumnezeu. I-am spus toate fricile mele: că voi rămâne singură, că familia mea se va destrăma din cauza egoismului meu nou-descoperit. Dar am simțit o pace ciudată coborând peste mine.

Zilele au trecut greu. Doru a început să vorbească tot mai puțin cu mine. La un moment dat mi-a spus:

— Dacă vrei să fii fericită singură, fă-o! Eu nu pot trăi cu o femeie care nu se mai sacrifică pentru familie.

M-a durut cumplit. Dar nu m-am întors la vechiul rol de martiră. Am continuat să merg la biserică și la atelierul de pictură. Am început să scriu într-un jurnal gândurile mele cele mai ascunse.

Ilinca a venit într-o seară la mine în cameră.

— Mamă… cred că te înțeleg acum. Și eu vreau să fac ceva pentru mine: vreau să mă înscriu la cursuri de teatru.

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună.

Cu timpul, Doru a început să accepte noua mea identitate. Nu a fost ușor — au fost luni întregi de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. Dar într-o duminică dimineață, m-a întrebat:

— Vrei să mergem împreună la biserică?

Am zâmbit printre lacrimi și am știut că drumul meu abia începe.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care știe cine este și ce vrea. Nu mai sunt doar mama sau soția cuiva — sunt Maria, femeia care s-a regăsit prin credință și iubire de sine.

Oare câte dintre noi trăim ani întregi uitând cine suntem? Câte avem curajul să ne punem pe primul loc fără să ne simțim vinovate? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?