Eliberarea din Umbră: Povestea mea de sub aripa mamei

— Nu mai pune atâta sare, Vlad! Ți-am spus de o mie de ori că nu e sănătos! vocea mamei răsună ca un clopot spart în bucătăria îngustă, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul de vechi și cu aerul greu al reproșurilor nespuse. Aveam 40 de ani și încă locuiam cu ea, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, unde pereții păstrau ecoul certurilor noastre ca pe niște cicatrici.

M-am oprit din amestecat și am privit-o. Era mică de statură, dar privirea ei tăioasă putea să mă facă să mă simt ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. — Mamă, pot să gătesc și singur, am zis încet, dar vocea mi s-a pierdut printre zgomotele blocului.

— Dacă puteai, nu mai stăteai aici cu mine la vârsta asta! a răspuns ea, fără să ridice ochii din farfuria pe care o spăla obsesiv. M-am simțit ca o umbră în propria viață. În fiecare zi, aceleași replici, aceleași priviri pline de așteptări neîmplinite.

Nu mi-am dorit niciodată să ajung aici. După ce tata a murit când aveam 18 ani, mama s-a agățat de mine ca de o ancoră. Am renunțat la facultatea de la Cluj ca să rămân lângă ea. „Ești tot ce mi-a rămas”, îmi spunea mereu. Și eu am crezut-o. Am lucrat ca operator call-center, apoi ca agent de vânzări la o firmă obscură de asigurări. Salariul era mic, dar nu aveam curajul să plec. Prietenii mei — Radu, Sorin, chiar și Andreea, fosta mea iubită — au plecat demult din cartier, din oraș, unii chiar din țară. Eu am rămas.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când blocul era scufundat în liniștea apăsătoare a televizoarelor pornite pe știri, mama a intrat în camera mea fără să bată la ușă. — Vlad, ai uitat să duci gunoiul! Și iar ai lăsat lumina aprinsă! Nu-ți pasă deloc!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. — Mamă, nu mai pot! Nu mai sunt copilul tău! Vreau să trăiesc și eu!

A rămas nemișcată în ușă. Pentru prima dată în viață am văzut-o nesigură. — Și eu ce fac dacă pleci? a șoptit ea.

Nu am avut răspuns. M-am simțit vinovat și eliberat în același timp. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă nu cumva e prea târziu pentru mine.

A doua zi la serviciu, colegul meu Mihai m-a întrebat: — Vlad, tu chiar nu vrei să-ți iei viața în mâini? Ai 40 de ani, frate! Nu te-ai săturat?

Am râs amar. — Dacă ar fi așa simplu…

— E simplu doar dacă vrei tu să fie. Uite, eu mi-am găsit chirie cu încă doi băieți în Militari. Nu e lux, dar e libertate. Gândește-te.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am ajuns acasă și am găsit-o pe mama plângând la masa din bucătărie. — Vlad, nu vreau să te pierd…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmele mele. — Mamă, nu mă pierzi. Dar trebuie să mă lași să trăiesc.

Au urmat zile tensionate. Mama încerca să mă convingă să rămân: „Cine o să aibă grijă de mine? Dacă pățești ceva? Dacă nu te descurci?” Eu îi promiteam că o voi vizita des, că voi fi aproape, dar simțeam că orice argument e o trădare.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, mi-am făcut bagajele. Mama stătea în pragul ușii cu ochii roșii de plâns.

— Vlad…

— Mamă… trebuie să fac asta.

Am ieșit pe scări cu inima grea și pașii nesiguri. În fața blocului m-a întâmpinat Mihai cu mașina lui veche. — Ești gata?

— Nu știu dacă sunt gata… dar trebuie să încerc.

Primele zile în noul apartament au fost ciudate. Libertatea avea gust de singurătate și teamă. Nu mai era nimeni care să-mi spună ce să fac sau ce să nu fac. Mâncam ce voiam, când voiam. Uneori mă trezeam noaptea și mă uitam la tavan întrebându-mă dacă am făcut bine.

Mama mă suna zilnic: „Ai mâncat? Ți-ai luat pastilele? Ai grijă la frig!” Uneori îi răspundeam iritat, alteori îi simțeam lipsa atât de tare încât îmi venea să mă întorc acasă.

După câteva luni am început să mă simt altfel. Am ieșit mai des cu colegii, am cunoscut-o pe Irina la o petrecere — o femeie caldă și blândă care m-a ascultat fără să mă judece. I-am povestit despre mama și despre frica mea de a fi singur.

— Vlad, fiecare om are dreptul la viața lui. Poți fi fiu bun fără să fii prizonierul trecutului tău.

Cuvintele ei au fost ca un pansament pe sufletul meu rănit.

Cu timpul, relația cu mama s-a schimbat. Am început să ne vizităm duminica, să gătim împreună fără certuri, să râdem de lucruri mărunte. Am realizat că dragostea nu trebuie să fie lanțuri grele; poate fi și aripi care te ajută să zbori.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora din teamă sau vinovăție? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne luăm zborul? Poate că adevărata eliberare începe atunci când avem curajul să fim noi înșine.