Nimeni nu are dreptul să mă facă să mă simt mai puțin – doar dacă permit eu: Povestea unei familii românești

— Nu ești niciodată atentă! De ce nu poți fi ca sora ta? vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii ciorbei și mirosul de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Ioana, sora mea mai mare, tocmai a venit acasă cu o diplomă de la olimpiadă. Eu am adus un opt la matematică. Pentru mama, diferența e uriașă.

— Mami, am încercat… chiar am învățat mult pentru testul ăsta, șoptesc, dar vocea mi se pierde printre zgomotele din bucătărie.

— Nu e destul! La noi în familie nu există „am încercat”, există doar „am reușit”.

Așa a început totul. De mică, am simțit că trebuie să fiu perfectă. Să nu greșesc, să nu dezamăgesc, să nu fiu niciodată „mai puțin” decât Ioana. Tata era mereu absent, prins cu serviciul sau cu meciurile de fotbal la televizor. Mama era stâlpul casei și judecătorul suprem. Orice notă sub zece era un eșec personal pentru ea.

Anii au trecut și presiunea a crescut. La liceu, am ajuns la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, unde toți copiii păreau să fie genii. În fiecare pauză, colegii vorbeau despre meditații, concursuri și burse în străinătate. Eu mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Într-o zi, după ce am luat un șapte la fizică, m-am prăbușit pe banca din curtea liceului. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să mă vadă nimeni slabă. Atunci a venit doamna profesoară Popescu, diriginta mea.

— Mara, ce s-a întâmplat? Pari abătută.

— Nu sunt destul de bună… pentru nimeni. Nici pentru mama, nici pentru școală. Parcă tot ce fac e greșit.

A zâmbit trist și s-a așezat lângă mine.

— Știi ce mi-a spus mie cineva când eram de vârsta ta? Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți mai puțin – doar dacă permiți tu asta.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Le-am repetat în gând ca pe o mantră. Dar acasă, nimic nu se schimba. Mama continua să compare, să critice, să ridice vocea la fiecare pas greșit.

Într-o seară, după ce am venit cu carnetul de note acasă și am văzut dezamăgirea din ochii ei, am izbucnit:

— De ce nu poți să fii mândră de mine? De ce trebuie mereu să fiu ca Ioana?

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— Pentru că vreau ce e mai bun pentru tine! Pentru că lumea nu iartă mediocritatea!

Am fugit în camera mea și am plâns ore întregi. Tata a bătut timid la ușă, dar nu a intrat. Niciodată nu intra.

A doua zi la școală, doamna Popescu m-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu un consilier. Am refuzat. Mi-era rușine. În orașul nostru mic din Moldova, cine merge la consilier e „nebun”. Dar profesoara nu a renunțat la mine. M-a implicat în proiecte de voluntariat, m-a pus să organizez o expoziție de fotografie la liceu. Pentru prima dată, cineva vedea ceva bun în mine.

La expoziție au venit și părinții mei. Mama s-a uitat la fotografiile mele și a zis doar:

— Frumos… dar totuși, când ai următorul test la matematică?

Am simțit cum toată bucuria se scurge din mine ca apa printre degete.

Într-o zi de vară, când Ioana era acasă în vacanță de la facultate (la Medicină, evident), am avut o ceartă urâtă. Ea încerca să mă convingă că mama vrea doar binele nostru.

— Mara, tu nu vezi că mama se sacrifică pentru noi? Că vrea să fim cineva?

— Dar eu cine sunt? Dacă nu sunt ca tine, nu exist?

Ioana a tăcut. Pentru prima dată părea că mă vede cu adevărat.

În clasa a douăsprezecea am decis să aplic la Facultatea de Arte din Iași. Mama a făcut o criză de nervi.

— O să mori de foame! Cine ai văzut tu să trăiască din pictură?

— Prefer să încerc și să fiu fericită decât să trăiesc viața altcuiva!

A fost prima dată când am țipat la ea. Tata a încercat să mă susțină timid:

— Las-o, Marioara… poate știe ea ce face…

Mama a plâns trei zile. Nu mi-a vorbit o lună întreagă. Dar eu am mers mai departe. Am intrat la Arte și m-am mutat la cămin în Iași.

Primele luni au fost grele. M-am simțit vinovată pentru suferința mamei, dar și liberă pentru prima dată în viață. Am cunoscut oameni care mă apreciau pentru cine sunt eu, nu pentru notele mele sau comparațiile cu altcineva.

Au trecut ani până când relația cu mama s-a reparat cât de cât. Încet-încet a început să vadă expozițiile mele, să-mi aducă borcane cu zacuscă la cămin și chiar să-mi spună uneori „Bravo”.

Dar rana aceea veche încă doare uneori. Încerc să nu-i port pică. Știu că și ea a crescut cu aceleași frici și presiuni.

Acum predau artă copiilor și le spun mereu: „Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți mai puțin – doar dacă permiți tu asta.”

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Oare când vom avea curajul să ne alegem pe noi?