Nu fugi de tine, Ema: Cum am fugit de la altar și m-am regăsit

— Ema, ai pus destul zahăr în cafea? Știi că lui Vlad nu-i place amară, mi-a spus mama lui, doamna Lidia, cu vocea ei ascuțită, în timp ce mă privea peste ochelari. Mâinile îmi tremurau ușor deasupra ceștii. Era dimineața nunții mele și bucătăria era plină de miros de cafea proaspătă și parfum scump. Încercam să zâmbesc, dar simțeam cum mă sufoc sub privirile tuturor.

— Da, doamnă Lidia, am pus două lingurițe, am răspuns încet, încercând să-mi ascund neliniștea. Vlad era în sufragerie cu tatăl lui, discutând despre invitați și cine va sta la masa principală. Mama mea se agita pe lângă mine, aranjând flori și șoptindu-mi la ureche: „Să nu faci vreo prostie azi, Ema. Ești norocoasă că te ia Vlad.”

Norocoasă. Cuvântul ăsta mă urmărea de luni bune. Toată lumea îmi spunea cât de norocoasă sunt că Vlad m-a ales pe mine, că familia lui e „de oameni buni”, că o să am tot ce-mi doresc. Dar nimeni nu mă întrebase vreodată ce-mi doresc eu cu adevărat.

Am privit pe geam. Afară ploua mărunt, iar cerul era gri ca sufletul meu. Mi-am amintit de seara trecută, când Vlad m-a strâns de mână prea tare și mi-a spus pe un ton apăsat:

— Să nu mă faci de râs mâine, Ema. Mama ține mult la imagine.

Am dat din cap supusă, dar în mintea mea se năștea o revoltă mocnită. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul de bună pentru el sau pentru familia lui. De fiecare dată când încercam să spun ce simt, Vlad ridica din sprâncene și îmi spunea că exagerez.

— Ema, vino să te machieze fata de la salon! a strigat mama mea din hol.

Am lăsat cafeaua pe masă și am urcat la etaj. În oglindă mi-am văzut chipul palid și ochii umflați de nesomn. Fata de la salon a început să mă întrebe ce fel de machiaj vreau, dar înainte să apuc să răspund, mama a intervenit:

— Să-i faci ceva natural, să nu pară vulgară.

M-am uitat la mine și mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt. Totul era despre cum trebuie să fiu pentru ceilalți: pentru Vlad, pentru familia lui, pentru ai mei. Niciodată pentru mine.

Când am coborât din nou în bucătărie, Vlad m-a privit scurt:

— Să nu întârzii la biserică. Mama ține mult la punctualitate.

Am simțit un nod în gât. Am ieșit pe balcon sub pretextul că vreau aer curat și am început să plâng în hohote. Nu voiam să mă mărit cu Vlad. Nu voiam să trăiesc viața pe care o proiectaseră alții pentru mine.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era mesaj de la Irina, prietena mea din copilărie:

„Ești bine? Dacă vrei să fugi, eu te aștept cu mașina la colț.”

Am zâmbit printre lacrimi. Irina știa totul despre fricile mele, despre cum mă simțeam captivă într-o poveste care nu era a mea. Am privit spre ușă și am simțit un curaj nebun crescând în mine.

Am intrat în sufragerie unde toți erau adunați: părinții mei, părinții lui Vlad, rudele care veniseră deja din provincie.

— Ema, unde te duci? m-a întrebat mama.

— Să iau aer, am spus scurt.

— Nu ai voie să ieși! a intervenit doamna Lidia. Trebuie să fii aici când vine fotograful!

Atunci am simțit că explodez.

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu păpușa nimănui! am strigat cu voce tremurată.

Toți au amuțit. Vlad s-a ridicat brusc:

— Ce-i cu tine? Te faci de râs!

— Poate că e timpul să mă fac de râs dacă asta înseamnă să fiu eu însămi! am răspuns printre lacrimi.

Am fugit pe ușă fără să privesc înapoi. Ploua torențial când am ajuns la colțul străzii unde Irina mă aștepta cu motorul pornit.

— Urcă! mi-a spus ea fără alte întrebări.

Am urcat și am simțit cum greutatea lumii cade de pe umerii mei. Am mers ore întregi fără țintă, doar ca să respir aerul libertății.

În zilele care au urmat, telefoanele au sunat neîncetat. Mama plângea și mă implora să mă întorc acasă. Tata nu-mi vorbea deloc. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită acum.”

Dar pentru prima dată după mult timp, chiar eram aproape fericită. M-am mutat cu Irina într-o garsonieră micuță din București și am început să lucrez la o cafenea. Am cunoscut oameni noi care nu mă judecau după familie sau statut social. Am început să pictez din nou, așa cum făceam când eram copil.

Nu a fost ușor. Au fost zile când m-am întrebat dacă am făcut bine fugind. Au fost nopți când plângeam după părinți sau după siguranța unei vieți previzibile. Dar apoi îmi aminteam cum era să trăiesc doar pentru alții și știam că nu mai pot da înapoi.

Într-o seară, mama m-a sunat și mi-a spus cu voce stinsă:

— Poate că n-am știut să te ascultăm… Dar vreau să fii fericită, Ema.

Atunci am plâns iar, dar de data asta lacrimile erau de ușurare.

Astăzi încă învăț cine sunt fără etichete și fără așteptările altora. Poate că drumul meu nu e cel mai ușor sau cel mai sigur, dar e al meu.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să fugim atunci când toată lumea ne spune să rămânem?